Interviu Nora Iuga: "De prostituat nu m-am prostituat niciodata, cu atat mai putin politic"

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
A fost interesant sa o descopar pe scriitoarea Nora Iuga, care, ajunsa la o varsta onorabila, inca face furori in randul tinerilor. Vesela, optimista, vesnic indragostita cel putin de viata, un mare om de litere si fumatoare veterana, Nora Iuga mi-a permis sa o descopar si sa o impart cu voi. Am depanat atat la telefon, cat si la cafea, ore in sir de amintiri, randuri de literatura, bucurii, tristeti, nostalgii si arome ciudate. Si in mare (poate prea mare, dar nu ma lasa sufletul sa trunchiez), cam asa a inceput aventura...

nora_nino
Cum era perioada in care publicati in Gazeta literara sau in Luceafarul? cum era cercul de oameni atunci si ce parere aveti de traseele pe care au luat-o ulterior?


Imi trezesti nostalgii, dar nu nostalgii comuniste, ci nostalgiile varstei mele de 35 de ani, cand mi-am luat, in sfarsit, inima in dinti si m-am hotarat, inarmata cu vreo 10 poeme, scrise de mana cat mai caligrafic, in geanta mea de vinilin mov - ma aflam in perioada mov, imi schimbam si eu culorile, dupa capriciile unor sezoane, ca Picasso - sa bat redactiile revistelor Gazeta literara si Luceafarul. Cele doua reviste se aflau intr-o veche casa boiereasca de pe Ana Ipatescu.De cum intrai pe usa de la parter te izbea mirosul status de tigari si cafea. Asta a fost, ani in sir, mirosul meu preferat, noroc ca vodca nu mirosea... Redactorii erau tineri si celebri: Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Eugen Simion, mai varstnicul, dar si mai seducatorul Geo Dumitrescu, si, mai tarziu, cand a iesit din infernala lui puscarie cu condamnare la moarte, scapat ca prin miracol, Ion Caraion.

Sa nu-mi vina mie azi unii sa mi-i batjocoreasca, in chip si fel, pe Goma sau pe Caraion, fiindca li s-a innegrit prea rau cerul gurii, pentru ca, atunci cand rabzi ce au rabdat ei pentru o idee, ai dreptul sa-i musti pe cei care indraznesc sa te judece, erijandu-se ei in mari disidenti.

Imi placea sa merg la acele reviste. Cred ca asta era bucuria mea cea mai mare, fiindca celebritatile de care pomeneam se aratau realmente uimite, poate nu de valoarea poeziei mele, cat de originalitatea ei. Aporopos de originalitate, de ce nu se gandeste nimeni sa reediteze volumul de debut al Floricai Mitroi? Miron Radu Paraschivescu afirma in prefata primului meu volum, Vina nu e a mea - totdeauna m-am simtit in boxa acuzatilor! -, ca singurele voci din literatura romana in care primim ecouri din poezia lui Rimbaud ar fi cele ale lui Gellu Naum si Nora Iuga. Mi se spunea chiar ca as fi prima poeta suprarealista, asa cum in Germania sunt numita acum de critica, ultima suprarealista europeana. Roata lumii se-nvarteste!

Aprecierea cartilor dumneavoastra s-a schimbat dupa caderea comunismului?

Nu este adevarat ca eu m-as fi afirmat la justa mea valoare abia dupa revolutie. Inainte de marea cotitura, criticii mei, carora nu le-a scapat nicio aparitie de-a mea, au fost Lucian Raicu, Nicolae Balota, Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion, Ion Caraion, Mircea Ivanescu. Numai Nicolae Manolescu nu a avut ochi pentru mine. Nu stiu de ce, fiindca temperamental ne asemanam, avem chiar si gusturi comune. S-ar putea sa existe intre noi deosebiri de caracter. Asadar, cu toata cenzura, mie mi-a mers in planul recunoasterii critice, mult mai bine atunci decat acum, dar nu pentru ca as fi scris imnuri si ode, cum insinueaza unii, ci dimpotriva.

Acum, de cand mi-au aparut 11 carti traduse - in Germania (3), Elvetia (1), Franta (1), Spania (1), Italia (1), Bulgaria (2) si Slovenia (2) - nu mai am niciun critic in Romania; ar fi rusinos sa scrie iar Octavian Soviany, Constantin Abaluta sau Tudorel Urian.

Mai exista apasari politice si/sau economice majore care sa ii puna sub presiune pe tinerii care isi doresc (si pe alocuri reusesc) sa faca literatura in prezent?

In perioada de cvasi-libertate, dinainte de schimbarea regimului, mai precis in anii '60, atat in economie, cat si in cultura, debutul tinerilor scriitori in Romania era incurajat, cenzura era ingaduitoare, exista o colectie foarte buna, exclusiv pentru debuturi, Colectia Luceafarul, unde au debutat Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Ileana Malancioiu, Constanta Buzea, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana etc. Cartile erau foarte bine platite, organizarea editurilor functiona zeiss; din pacate, dupa 1971, am trait pana la revolutie cu calusul in gura!

Acum locul cenzurii politice l-a luat cenzura economica. Este ingrozitor sa ceri unui debutant, de cele mai multe ori inca student, sa-si plateasca singur aparitia. Prozatorii mai razbesc, dar poezia... trebuie sa recunoastem ca poetii se inmultesc ca ciupercile dupa ploaie, iar editurile care scot poezie in Romania, daca sunt vreo trei. Am auzit ca Editura Cartea Romaneasca ar scoate doua debuturi de poezie pe an. Aproape ca mi-e frica sa nu ajungem sa scoatem debuturi colective la poezie, ca in anii de trista amintire. Noroc cu noile edituri, care publica in conditii bune si extrem de avantajoase poezie tanara si reeditari ale seniorilor. Ma refer la Casa de pariuri literare a lui Uncristian si la Max Blecher a lui Claudiu Komartin; nu de alta, dar e bine si pentru Nicolae Tone sa nu se simta singur pe lume, ca Hector Malot.

In general, insa, promovarea literaturii tinere e azi incomparabila fata de ceea ce era pe vremea mea... exista un dinamism, se misca ceva in plan cultural in Romania, incercam sa ne potrivim ceasul dupa cel european, cum numai pe vremea lui Carol al II-lea se mai intampla, exceptie facand remunerarea, azi aproape inexistenta. Ma refer la cenacluri - aproape ca in Occident, dar, in cazul nostru, mai mult de amorul artei.
nora_herta
Ati debutat in volum, cu poezie, la 37 de ani, iar cu proza abia la 62. De ce un debut 'tardiv'?

Debutul meu e tarziu si nu e neaparat o chestiune de ordin politic. Sigur ca daca debutam la o varsta normala pentru un poet, ar fi trebuit sa apar cu o carte de ode, ceva de genul: "Plugul, strungul si condeiul s-au pornit sa chiuie...". In 1958 ne aflam in plin proletcultism, ori eu, chiar daca am fost acuzata mai tarziu de "erotism morbid" si, mai recent, ca as pleda pentru "incest" - intr-un interviu publicat in Evenimentul, cuvantul instinct mi-a fost inlocuit "din greseala" cu "incest" - de prostituat nu m-am prostituat niciodata, nici cu tatal, nici cu fiul, nici cu Sfantul Duh, cu atat mai putin politic. Iar poezia Respiratie libera, cu care am debutat in Gazeta literara in 1965, se vede si din continut, ii este dedicata tarii, pledand pentru o respiratie libera la care ravneam, fiindca nu o aveam. Dedicatia partidului s-ar putea sa mi-o fi pus redactia, din exces de zel, fiindca eu niciodata nu am scris un vers dedicat vreunei instante politice; nimic nu dispretuiesc mai mult decat politica, desi uneori ofera divertismente picante. A mai fost ceva care m-a facut sa imi aman debutul. Timiditatea. Cand eram eu tanara, sa-ti apara numele intr-o revista era o confirmare mai mare decat e azi obtinerea unui Nobel. Cine stie, poate imi veti da, candva, dreptate.

Multi colegi, prieteni si chiar si cititori, va considera o seducatoare. Cum ati defini seductia, mai ales in scris?

Nu stiu sa fac pe modesta. Stiu ca multi ma iubesc, stiu ca seduc publicul, de indata ce urc pe o scena si spun primele fraze, oriunde ma aflu, chiar si la Venetia, unde am vorbit italiana, fara sa stiu limba, si am ridicat sala in picioare, pentru ca si stangaciile si ridicolul sunt cuceritoare, cand stii sa le vinzi, ca orice improvizatie inspirata.

Nu am niciun merit in chestia asta. Poate mi se trage de la parinti. Au fost amandoi artisti: tata violonist, mama balerina. As putea zice ca m-am nascut pe scena. Radu Beligan nu m-a gasit buna cand am dat admiterea la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Publicul s-a dovedit a avea un nas mai fin in materie, culmea. Sunt fericita ca la 80 de ani, iata, mi se implineste menirea. Am ajuns sa joc si in "filme", prin gratia lui Uncristian, scurte secvente pe internet, cand pe stadionul Rapidului, cand la cimitirul Bellu.




Exista vreo simbioza intre chimie si dragoste sau se exclud una pe celalata? Cum iubeste un om de litere? Poate avea o viata linistita, o casnicie fericita? si in ce masura ajuta (sau nu) daca amandoi ar fi scriitori?

Chestia asta cu simbioza intre chimie si dragoste vad ca se poarta la ora actuala, a devenit un brand. Dar povestea nu e catusi de putin noua. Vorba lui Lavoisiere: "Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma". Asadar, raportul dintre chimie si dragoste, mai curand "atractia", ma duce cu gandul la teoria lui Weininger, mult raspandita la inceputul sec. XX, in cartea Geschlecht und Charakter (sex si caracter), care l-a impresionat atat de mult si pe Calinescu. Sunt convinsa ca indivizii se atrag dupa legea compensatiei. Un procent mai mare de masculinitate la unul din parteneri va atrage un procent mai mare de feminitate la celalalt, si vice-versa.

In lunga mea viata, toti barbatii de care am fost atrasa, au semanat cu barbatul meu: delicati, efeminati, inclinati, mai degraba, spre imaginar decat spre material; e curios, fiindca eu sunt o fiinta prin excelenta senzuala... poate intuiam ca tocmai ce nu se arata promite a fi mai mult. Cu Nino, poetul George Almosnino, barbatul meu, am avut o casnicie perfecta. Am facut un copil minunat, pe Tiberiu Almosnino, artist si el, prim balerin la Opera Romana din Bucuresti. In locuinta noastra de doua camere din Titan, pe langa dragoste, arta si literatura, nu imi amintesc sa fi ramas loc si pentru altceva decat pentru meciurile Rapidului. Nu stiu altii cum sunt, dar eu - ca sa-l pastisez pe Creanga - nu am putut sa iubesc decat poeti de cand ma stiu... Nu stiu, insa, ce e mai avantajos pentru artist, o casnicie care sa-i umple toate golurile sau una care sa-i produca avarii interioare continue. Imre Kertesz marturiseste in Kaddish ca a divortat de o partenera de viata perfecta care ii umplea toate gandurile, nelasandu-i nimic de umplut pentru propria sa creatie.
vianu calinescu
Stiu ca i-ati avut profesori la facultate pe Tudor Vianu si pe George Calinescu... Cum a fost viata dumneavoastra de studenta si cum a fost sa ii aveti pe cei doi la catedra?


Oh, iar nostalgiile. Tudor Vianu - sobru, nobil, superior. Tinuta impecabila. Timbru baritonal intr-un vibrato usor. Calmul si tactul intruchipat. Ordine desavarsita in idei. Un creier ordonat pana la ultimul neuron; era pedagogul genial. Parea de neclintit si, totusi, cat de vulnerabil in sentimente, aveam sa aflu mai tarziu. Pe George Calinescu, daca incerc sa mi-l readuc in amintire, nu-l pot vedea decat costumat; ironic, plin de umor, imprevizibil, teatral, ridicol, uneori haotic, mai degraba un clovn razvratit la piciorul unui tron zeesc. Si totusi, aducand in Cronicile optimistului elogii regimului proletar. Ironie? Cinism? E greu sa distingi azi intre bine si rau, fiindca in acea vreme o atitudine nu reprezenta un crez, un legamant moral pe vecie, nu era neaparat luata in serios, asa cum nu se iau in serios juramintele de dragoste.

Stiu ca imi atrag noi acuzatii cu orice noua afirmatie, dar eu cred ca oamenii ar trebui priviti si din fata si din profil, pentru ca legea frontalitatii depline nu exista decat in reprezentarile faraonilor egipteni; in realitate, ea nici nu exista. De aceea e greu sa aplici azi dreapta masura, daca si Herta Muller s-a convins, abia acum, confruntata fiind cu condamnarea publica a prietenului si eroului Oskar Pastior. Cu atat mai greu daca justitiarii sunt produsul altui timp si al altui spatiu, si nici nu au amintirile celor proscrisi.

Ati spus la un moment dat ca perioada berlineza v-a definit si ca femeie. Detaliati-mi un pic evolutia aceasta, planurile pe care Berlinul le-a subliniat in viata dvs. Ati putea sa faceti un top 3 al 'dulceturilor' din experienta berlineza si un top 3 al 'amaraciunilor'?

Nu mi se pare drept sa nu recunosc aici ca Berlinul i-a dat numelui meu, primit in Romania, o aura europeana. Cine s-ar fi gandit in tara mea sa-mi dea lecturi alaturi de Hans Magnus Enzensberger si de Michael Kruger, sa ma faca poeta europeana, sa ma compare cu Artaud si James Joyce?... unii veti spune ca paranoia mi-a luat mintile de tot, dar aceste nimicuri personale apartin portretului meu bio-bibliografic si daca voi nu ma vreti, eu va vreu, ca sa-l parafrazez pe Motoc, fapt pentru care s-ar putea sa-mi vreti capul.

Vad pamantul fiind rotund: din orice punct as pleca, tot la Berlin ma intorc, Berlinul cu sponsorii literari generosi si cu cei mai specializati ciocli literari. In ceea ce priveste aspectele pozitive si negative care m-au frapat la Berlin, intre cele bune as numara:
1. criticii germani stiu sa citeasca! ceea ce, recunosc, nu inseamna ca literatura lor ar fi mai buna decat literatura romana.
2. nimeni nu intoarce capul dupa tine pe strada daca vorbesti singur sau daca treci pe sub Brandenburger Tor in furou.
3. este cat se poate de normal ca o femeie de 79 de ani sa dea anunt la curierul sentimental: "Caut prieten de aceeasi varsta sau mai tanar pentru o escapada in Caraibe".

Cele rele:
1. La Frankfurter Hauptbahnhof m-am adresat unei doamne, cautam statia unui autobuz: "Nu va suparati, n-ati putea..." si mi-a raspuns abrupt: "N-am bani pentru cersetori!" Ma tradase accentul strain.
2. La lansarea romanului Sexagenara si tanarul, in varianta germana, am citit o fraza unde foloseam cuvantul "tigan" in loc de "rrom". A doua zi, in ziarul local, am citit acuzatia ca romanca Nora Iuga nu respecta principiul "political correctness".
3. Suprema dovada de prietenie pe care ti-o arata un german e sa-ti dea o masa copioasa la un restaurant ultra-select. Habar n-au ca intimitatile adevarate se leaga in bucatarii la o cafea si la o tigara.

Spuneati la un moment dat ca sapunul lui Leopold Bloom e mereu acolo in periplul dumneavoastra, dar ca va scapa. Este poezia intocmai precum sapunul?

Sigur ca sapunul, care se inmoaie pe tot parcursul romanului Ulisse in buzunarul lui Leopold Bloom, poate semnifica timpul care urmeaza sa spele totul, dupa cum probabil ca s-a speculat mult in exegezele dedicate marelui irlandez, dar in viziunea mea din romanul Sapunul lui Leopold Bloom, sapunul e o stafeta.

Joyce e singurul scriitor din literatura universala care raspunde nevoii mele de a arunca in aer toate barierele dintre genuri si specii in intreaga compozitie a unei carti... ce sa fac? sunt pentru un Babel literar, in care, prin convietuire, sa invatam toate limbile pamantului. Bineinteles ca folosesc aici o mare metafora - Turnul Babel ar putea fi paradisul ingemanat cu iadul, poate ca opera lui Joyce e chiar acest turn, pe care l-a vazut in vis cand si-a scris opera. Intelegi acum, de ce am vazut eu in acest sapun o stafeta? revendicarea asta se vede si mai bine in cartea mea Lebada cu doua intrari, pe care putini au citit-o, fara sa o citeasca. De asta am fost nevoita sa recunosc ca criticii germani stiu sa citeasca, ceea ce e enorm cand incerci sa compari. Imi cer scuze.

Aveti blog. In ce masura va fascineaza socializarea virtuala? Bunul dvs prieten, Octavian Soviany, spre ex, a devenit nu demult membru Facebook, retea in care si Radu Beligan e activ de ceva vreme. Nu va suscita interesul sau curiozitatea aceasta lume internauta?

Aici e foarte simplu. E ca in jocul ala: "Ce preferati? Notorietatea sau valoarea?" Blogul, internetul in general, te face cunoscut, arhicunoscut, iti confera notorietate, face zgomot in jurul numelui tau. Izolarea, tacarea, retragerea din cotidian, iesirea din vitrina, iti adanceste misterul. Te scoate din can-can; trezesti curiozitatea, nasti intrebari. Cele doua ipostaze pot fi reprezentate prin Garbo si Madonna.

In ce ma priveste, m-am decis sa nu hotarasc nimic din ce vor altii sa faca din imaginea mea. Imaginea mea nu imi apartine. E doar facatura altora, de aceea poate fi in egala masura scuipata si adulata; faca fiecare ce vrea cu ea, pot s-o arunce si la caini. Eu sunt inauntrul meu, ascunsa dupa usa limbajului meu. Candva cineva o sa ma gaseasca in cele doua intrari ale Lebedei, pe care domnul Cistelecan... ce sa mai vorbim?!

Mergeti la Opera? Cum a fost prima data cand l-ati vazut pe fiul dvs dansand pe scena Operei? Ati avut emotii? A avut emotii?

Nu mi-a placut niciodata opera. Intotdeauna mi s-a parut un gen datat, expirat; pentru zilele noastre e greu de imaginat ceva mai inadecuat la viziunea si gustul modern. Daca n-ar exista unele indrazneli regizorale care sparg tiparele si, mai ales, vocile, pe care preferi sa le asculti cu ochii inchisi, n-as putea suporta pana la capat un spectacol de opera.

Imi place baletul, mai presus de orice arta fiindca e, din nou, traire simultana, propriul trup e materia pe care o modelezi ca sa creezi opera si ea, opera, e un amalgam de substanta miscatoare, fluid muzical, de forma plastica si de palpit interior. Sunt extrem de mandra ca sunt veriga care a legat doi balerini: magia dansului a trecut prin mine de la mama mea la fiul meu. Cred ca in sala, privindu-i pe scena, emotia mea era mult mai mare decat a lor. A lor se elibera, a mea se acumula. Numai bucuria era aceeasi la cel care dadea si la cel care primea.

Cand ati fost ultima data la teatru si cand ultima data la cinematograf? care a fost piesa si, respectiv, filmul pe care le-ati vazut? v-au placut?

Ultima data am fost la teatru la Berliner Ensemble, celebrul teatru al lui Brecht. Am vazut o piesa pusa in scena de un regizor tanar turc. Nu i-am retinut numele. Ma intorc la copilarie, pare-se; doar atunci ma interesau numai cartile citite, nu si cine le-a scris. Piesa avea un mesaj politic. Azi, in Europa, e greu sa faci arta fara acest ingredient esential. Tema era exploatarea emigrantilor din sud-estul Europei, care ajung victime sigure in raiul occidental. Cata toleranta, imi vine sa exclam sincer, la acest popor german; ma gandesc la noi si constat ca nu suntem chiar atat de liberi... La cinematograf am fost ultima data tot la Berlin. Am vazut un film francez mai vechi, Les toits de Paris. Genial!



Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Terasa mea preferata in 2017 este ...
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera