Interviu: Matei Florian, scriitor

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
E vineri dupa masa si e agitatie mare in Bucuresti. Calea Victoriei si Splaiul sunt pline de masini bara la bara, claxoane si sirene de ambulante. E ceva obisnuit pentru un inceput de weekend in Bucuresti; ceva placut, care anunta haosul si agitatia care se vor lasa peste cluburile bucurestene in urmatoarele doua nopti - in care toti cei care au muncit pe rupte isi vor spala pacatele corporatiste sau dezamagirile profesionale amestecand continuturile sticlelor colorate de la bar -, dar si linistea de dormitor care se lasa peste cartiere duminica. Nu pot sa nu ma simt vinovat pentru ca simt asa, din moment ce in cateva minute ne vom afla in sufrageria lui Matei Florian, vom deschide reportofonul si vom discuta, printre altele, despre retragerea lui departe de Bucuresti, pentru a putea scrie Si Hams Si Regretel

 Si Hams Si Regretel 2

Matei Florian, 31 de ani, nascut in Bucuresti. A debutat cu poezie in revista Cuvantul, in 1997. Incepand din 1998, este reporter si, ulterior, titular de rubrica la Dilema (apoi Dilema veche). A colaborat cu reportaje, cronica literara si teatru scurt la diferite publicatii culturale si posturi de radio. A debutat editorial in romanul Baiuteii (Polirom, 2006, 2007), scris impreuna cu fratele sau, prozatorul Filip Florian. In 2008 a primit premiul la categoria "Critica muzicala" in cadrul Galei Jurnalismului Cultural, iar in primavara lui 2009 a beneficiat de o rezidenta de creatie la Berlin. Romanul Si Hams Si Regretel, scris in casa din satul de munte Ciocanu si aparut in toamna anului 2009 la Editura Polirom, reprezinta debutul sau solo.

Am citit in alte cateva interviuri pe care le-ai dat cum spuneai ca romanul asta a pornit din nevoia ta de a da o voce fiintelor imaginare pe care le anuntai inca din Baiuteii. Dar Si Hams Si Regretel nu e doar o poveste cu pitici - desi putea sa fie foarte bine doar asta -, ci e si o poveste de dragoste. De ce ai imbinat registrele astea doua, despre care la prima vedere s-ar putea crede ca n-au cum sa aiba ceva in comun?

Nu stiu daca mi-am dorit neaparat sa imbin registrele. De fapt, cand ma gandeam ca voi scrie - si stiam ca vreau neaparat sa scriu o poveste cu pitici, asta am avut in cap imediat dupa ce-am terminat Baiuteii - vedeam doar povestea cu piticii, dar cumva ea nu se lega, nu-mi era suficienta, mi se parea o chicoteala, ceva hazliu, amuzant si nedefinit. Nu reuseam sa prind o poveste, nu stiam ce fac cu ei si nu ma interesa sa fac ceva anume. Odata ce-am ajuns la munte, am inceput sa aud foarte bine vocea personajului din carte si, pe fondul asta, mi-am dat seama ca trebuie sa impletesc lucrurile, ca e si o poveste a lui, dar sunt si piticii, e si posibila interpretare in cheia "pitici pe creier", a omului care isi pierde uzul ratiunii si se duce pe coclauri si vede pitici, dar trebuia sa-i las si pe pitici de sine statatori, sa aiba propria poveste, care cumva sa poata functiona si dincolo de mintea unui om. Sa existe posibilitatea interpretarii asteia, dar sa-si aiba si ei propria poveste, fara sa fie ca la matematica, o ecuatie din care la sfarsit afli ca omul era nebun si avea pitici.

Ambiguitatea asta ramane cu siguranta, dar ceea ce complica si mai mult lucrurile e ca povestea pe care ai ales-o e una dramatica. Banuiesc c-a fost greu de tinut in frau pe de-o parte voiosia piticilor, ca n-au cum sa fie altfel decat voiosi, si tragismul povestii de dragoste. Sau a functionat cumva contrapunctic?

Cred ca a functionat contrapunctic si ca am avut nevoie si de personajele pitici, si de omul asta, ca o contrabalansare perpetua. N-am gandit deliberat sa fie asa, dar mie ca scriitor mi-a fost de ajutor pendularea asta. Aveam momente cand ma adanceam in ludic si-n veselie si-n descoperirea taramurilor astora si-n placerea de-a scrie fericit si bucuros si peltic, si pe de alta parte in chestia asta grava, tulbure, coborata in niste adancimi care de asemenea ma fascineaza. Nu mi-am facut o psihanaliza de scriitor, dar cred ca asa functionez, nu pot sa fiu nici exclusiv vesel, nici exclusiv tragic, am nevoie de pendularea asta intre lumi. O fi asta resortul meu, dar cred ca asa e cel mai bine, sa pendulezi intre lumi si intre stari.

Mi se pare ca ai continuat tipul de fantezie intuit sau incipient in Baiuteii, pe care am senzatia ca l-ai prelungit si in proza din antologia Povesti erotice romanesti de la Editura Trei - si acolo e tot o explorare a fanteziei.


Cu cartea asta mi-am dat seama de un lucru: ca nu pot fi un scriitor realist. Nu pot. Chiar daca as putea tehnic sa scriu realist, realismul nu ma atrage, nu e felia mea. Dincolo de faptul ca-mi place romanul realist si ca am niste mari maestri de acolo, nu ma intereseaza sa scriu roman realist, nu ma regasesc ca scriitor acolo, ma intereseaza mult mai mult niste lucruri nestiute, presimtite, tatonate, ambiguitate, ceata, toate chestiile astea care impreuna duc la ideea de fantastic. Asta ma intereseaza cand scriu, asta e vocea mea. Si intr-adevar, si în Baiuteii, si in proza asta erotica, ma duc in zona asta, si nu ma duc doar ca scriitor, pur si simplu asta zace-n mine, asta a zacut in mine de cand mi-am dat seama ca privesc lumea si-o pricep in acest fel.

Am recitit si interviul pentru 100 To Watch, in care Filip spunea ceva despre fuga voastra continua, cot la cot, de joburi si de sefi. E un program de familie?


Nu e vorba despre un program, ci despre o nevoie intima. Stiti intrebarea aia esentiala care i se pune unui copil, ce vrei sa te faci cand o sa fii mare. Iar eu cred ca eram in clasa a doua si am raspuns ca vreau sa ma fac casnic. Daca la opt ani am avut aceasta revelatie, de ce mi-as schimba acum, la 31, optiunile? Am fost de mic revolutionar pe cont propriu - nu c-as fi vrut sa schimb lumea, ci doar sa ma refugiez de niste chestii care mi s-au parut ca nu mi se potrivesc. E vorba despre o revolutie personala.

Ce muzica asculti?

Intotdeauna altceva. Pana sa veniti voi, ascultam The xx, care au scos in 2009 un album splendid. In rest, chestii indie-2000, Spoon, Elbow... Ascult multa muzica.

Dar acum, ca ai renuntat la rubrica despre muzica, nu te tenteaza sa-ti faci un blog unde sa scrii despre muzica pe care o asculti?

Nu ma tenteaza blogurile in general. Scriu foarte zgarcit. Asta a fost si motivul pentru care m-am rupt de presa, pentru ca scrisul jurnalistic imi manca doza de scris pentru mine. Nereusind sa scriu intr-un debuseu creator si continuu, n-as avea cum sa scriu pe bloguri. M-as secatui, as ajunge intr-un papuris de care n-am nevoie. Nu e vorba ca as avea ceva cu blogurile, dar nu simt ca sunt atat de important incat sa rostesc lucruri interesante tot timpul.

Sunt scriitori care spun ca nu pot sa scrie fara zgomotul strazii.

Eu unul - ati auzit sirena de politie care a trecut acum cateva minute - cand aud asa ceva devin nevricos, o ora nu mai pot sa scriu nimic, mi-am pierdut orice idee. Nu ma pot dedubla, nu pot sa-mi pastrez tihna si pacea si profunzimea pe care ti le da scrisul; cand ma intrerup din cauza zgomotelor de pe strada pur si simplu mi se taie firul care ma leaga de poveste.

As deduce atunci ca pentru tine scrisul e un fel de transa, in care nu trebuie sa existe sirene de politie.

Da, absolut, scrisul e o transa dirijata, tu trebuie sa plonjezi in lumea aia, sa fii acolo. Daca auzi sirene, trebuie sa fie sirenele de acolo. Orice bruiere exterioara iti intrerupe contactul cu lumea imaginara. Pe mine asa ceva ma indeparteaza de scris.

Te multumeste ce s-a scris pana acum despre Si Hams Si Regretel?

Sunt cronici care incadreaza critic foarte bine romanul, vorbesc despre diferite mecanisme de scriitura - pe mine nu ma intereseaza asta - dar sfarsesc intr-un subiectivism total. N-am citit o justificare a optiunii nici in cronicile negative, nici in cele pozitive. In plus, n-am citit inca cronica aia pe care si-o doreste orice scriitor, a criticului care sa fi inteles ce vrei tu sa spui; poate asta nu e cel mai important pentru cititor, dar pentru mine ar fi contat sa vad ca cineva simte citindu-mi cartea ce am simtit eu in momentul in care am scris-o. Lucrul asta a venit din partea unor cititori obisnuiti, si nu neaparat a unora legati afectiv de mine, ci pur si simplu a unor oameni care mi-au spus ce-am crezut eu c-am scris. Iar asta mi-a dat sentimentul ca nu sunt atat de abscons pe cat as putea parea.

3 1

Spuneai chiar ca te tenteaza sa pleci de tot la tara.

Da, dar conform teoriei zen nu trebuie sa te gandesti la lucrurile astea. Daca m-as gandi dinainte, as incepe sa-mi fac planuri si ar interveni niste forte, in fine, s-ar strica aranjamentul - nu stiu cum arata asta in scris, sper sa nu par nebun. Deci incerc sa nu-mi fac planuri de felul asta. Lucrurile vin de la sine. Daca se va intampla sa-mi priasca acolo, o sa raman acolo. Intai am crezut ca o sa stau acolo cat mai mult, dar cand am prins gerurile alea cumplite de minus douazeci de grade, eram singur si am indurat trei saptamani care mi s-au parut cat trei ani. Mi-am dat seama ca nu pot face fata singur. Era absurd sa raman acolo doar pentru ca asa mi-am propus, din moment ce oricum nu puteam sa scriu, pentru ca era frig, nu aveam apa, lemne, poteca. De ce sa ma agat cu furie de viata de la sat?

Pentru un om nascut si crescut in Bucuresti pare oricum o tortura ce-ai indurat tu acolo.

Nu e o tortura, pentru ca dintotdeauna mi-a placut muntele. In vacantele de la Sinaia, bunicul m-a dus pe munte de la trei ani, apoi am mers foarte mult cu Filip. Am o mare voluptate a muntelui. In ce priveste confortul, am nevoie doar de strictul necesar. Dar nu-mi place sa vorbesc despre lucrurile astea pentru ca nu e nimic demonstrativ in ele, nu tin sa arat ca m-am dus eu la tara sa sparg lemne: le-am spart pentru ca trebuia, nu pentru ca vreau sa fiu scriitorul care sparge lemne.

Te tenteaza sa pleci din tara?

Sunt de parere ca patria e limba in care stai. N-as putea sa ma rup de limba pe care-o vorbesc si, chiar daca stiu engleza, n-as simti ca sunt eu vorbind alta limba - in plan social, nu literar. Chiar tin la limba asta. As pleca pe un termen limitat, cum a fost bursa asta la Berlin. Dar n-as sta cinci ani acolo.

Bucurestiul asta imi place mult, labirinturile de stradute dintre blocuri, sa auzi femeia de la etajul cutare care-si striga copilul, mirosul de omleta, copiii jucandu-se fotbal, cainele care-ti trece pe sub picioare - Cartarescu s-a ocupat foarte bine de starea asta poetica dintr-un oras, decuparea de detalii dintr-un peisaj aparent cenusiu. Mie imi plac lucrurile astea - nu o intelegeti voyeurist, dar imi place sa-mi vad vecinii cautandu-si tocatorul prin bucatarie sau jucand table in maieu, nu sunt un anti-urban stupid. Dar ele nu ma ajuta sa scriu.

Spuneai ca ai inceput sa scrii altceva.

Da, am inceput ceva, dar am scris doar cateva pagini, doar cat sa surprind starea respectiva. Pot foarte bine sa sterg totul si sa scriu altceva dar, cum am mai spus si intr-un interviu pentru Suplimentul de cultura, am nevoie sa scap de personajul si de starea din Si Hams Si Regretel, in care m-am adancit. Am nevoie de o chestie solara, senina. Nu stiu cat o sa-mi reuseasca, pentru ca nu sunt omul care sa urmeze un program, mi se pare o capcana sa faci asta.

Cum arata o zi din viata ta?

Pot sa iau o zi de la tara, pentru ca numai acolo am scris cartea asta. Ma trezesc destul de devreme - am laptopul la mine si un stick de internet, nu-mi refuz chiar orice confort -, imi fac cafeaua, incerc sa ma pun intr-o stare, ma gandesc la ce am de facut si incerc sa ma linistesc, sa n-o iau ca pe o corvoada, ci ca pe o bucurie, ca pe ceva magic ce urmeaza sa se intample. Cel mai important e sa-mi gasesc starea buna, prielnica, detasata, curatata de alte ganduri. Iar cand ma simt impacat cu mine, ma pot duce sa scriu. Se intampla uneori sa simt ca nu mai pot scrie un rand in ziua aia, iar atunci renunt, pentru ca mi se pare important sa nu ma incapatanez sa raman la masa, ma ridic si gasesc altceva de facut. Altfel as acumula frustrare si un fel de mazga, iar asta s-ar rasfrange si in zilele urmatoare; neputinta asta m-ar marca si in zilele urmatoare.

Si o zi din Bucuresti cum arata?

O zi buna se sfarseste cu o victorie a lui Dinamo impotriva Stelei. Asta e primul lucru care-mi vine-n minte. In Bucuresti citesc, am placerile pe care la tara mi le refuz - urmaresc un meci de fotbal, vad videoclipuri tampite la televizor, ascult multa muzica, fac plimbari, ies cu prietenii. Dar pana la urma viata asta tihnita si fara mari contorsiuni ajunge sa ma pacaleasca, sa ma prinda ca intr-o capcana: e un ritm lejer, dar care n-are nici o miza si de care ma simt supt. Chiar si cand faci chestii placute, aici ajungi sa simti ca tu esti prizonierul lor, nu invers.


Selectii din interviul realizat in numarul 32 (februarie) al revistei Noua literatura de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
sigla



Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera