Interviu: Maria Manolescu, scriitor si dramaturg

Maria Manolescu este un scriitor cu trei maini: una pentru job-ul de copywriter, una pentru teatru si una pentru proza. Poate ca ati vazut o piesa de teatru sau o reclama semnata Maria Manolescu si nici nu stiati. Noi am vazut ce a scris fiecare mana in parte si ne-a placut, dar ne-am trezit cu alte curiozitati. Pentru a transforma semnele de intrebare in puncte, am stat de vorba cu Maria, la un pahar de vin, in micul ei apartament, deasupra zonei Iancului-Muncii. Despre cum se impaca cele trei maini, dar si despre altele, cu intrebari si raspunsuri, ridicam cortina, va prezentam personajele si va lasam sa aflati.

 

 

In ce zona te plasezi? Esti un copywriter care mai si scrie, sau un dramaturg care lucreaza si-n publicitate, sau un scriitor care mai face si alte lucruri?

 

Maria Manolescu: Publicitatea e o meserie care-mi asigura un venit constant, de care am nevoie si care-mi permite sa nu scriu porcarii ca sa-mi castig existenta. Vreau sa traiesc decent, sa pot sa-mi platesc intretinerea; nu sunt genul de artist care sa moara de foame. Cand scriu, vreau s-o fac cu bucurie, pentru ca e ceva ce am ales sa fac si vreau sa fac in continuare, chiar daca n-o sa castig bani din scris si nu e nimeni vinovat pentru asta. Publicitate fac pentru ca asta am invatat la scoala si pentru ca mi-e la-indemana, fiind o meserie creativa.

 

Si voiai sa scrii si literatura dinainte? Cu teatrul am inteles ca era o chestie mai veche...

 

Nu m-am gandit la asta. Dupa ce mi-am dat demisia am fost intr-o crunta disperare pentru ca nu aveam nici un ban. Bine, a fost alegerea mea si am si fost norocoasa pentru ca prietenul meu mi-a zis ca daca vreau sa fac asta, el munceste, el oricum lucra, si ma tine un an de zile, dar daca intr-un an de zile nu reuseam sa scriu nimic trebuia sa imi iau doua  job-uri. Si am pus pariul asta. Si am ramas acasa, era frig, era nasol, eu nu mai aveam colegi, serviciu, bani, si asa m-am apucat sa scriu Halterofilul din Vitan, pe care l-am scris dintr-o disperare. De aia m-am chinuit foarte tare sa aiba umor, pentru ca eu nu eram intr-o perioada foarte vesela.

 

In afara de mers la teatru, pe unde iesi, unde putem sa te vedem?

 

Nu prea ies. Ies mai mult acasa la prieteni, ma duc la teatru, la concerte mai putin, in cluburi nu prea merg, fiindca imi plac locurile linistite, unde se aude ce vorbesc oamenii. Mai mergeam in Blues Cafe, in pasajul Villacrosse, si la un bistro unguresc, tot acolo. Cand am venit in Bucuresti, la 19 ani, mergeam foarte des "la scriitori" si ma uitam la oamenii care beau acolo si ma gandeam, ei sunt scriitorii! Acum mi se pare foarte trist sa merg acolo. Merg foarte des in Papillon, barul ATF-ului, care imi place foarte mult, fiindca are o lume foarte speciala. Dimineata si in timpul zilei sunt studentii de la teatru si film, cu problemele lor, iar seara vin oamenii din cartier, care beau, vorbesc politica.

 

Si tu ciulesti urechile?

 

Da, normal. Mai e si un bar de motociclisti tot pe acolo, unde iarasi imi place. Am mers intr-o seara si numai asta am facut, am tras cu urechea. Mai ales pentru ca toata lumea ii uraste pe motociclisti, ca fac zgomot, ca merg cu viteza, iar eu, tocmai pentru asta, am inceput sa-i simpatizez... Era o gasca de oameni pe la 20 de ani, si unul povestea despre cum au fost ei la munte, si zice: "atunci cand am fost noi la munte era atunci cand l-au ales pe noul mitropolit"... Si altul zice: "ba, ce prost esti, era cand a murit ala vechiu!". Mi s-a parut foarte tare reperul. Dupa care au inceput sa-si si dea cu parerea despre BOR si eram foarte de acord cu ce spuneau.

 

Si de unde interesul tau – cel putin asa ni s-a parut noua – in piese, pentru personaje din zona adolescentilor cam fucked up, cu probleme? 

 

 

Cred ca n-am depasit varsta la care sa imi permit sa scriu despre niste probleme mature, care nu-mi sunt foarte accesibile. Adica, nu vreau sa zic ca scriu despre mine, dar scriu despre gasca mea de prieteni, despre lucruri care inca-mi sunt accesibile la varsta asta. Si, doi la mana, mi se pare important sa se scrie despre asta, mai ales in teatru. In literatura s-a mai scris, dar in teatru cred ca niciodata nu e prea mult sa se scrie despre tineri, despre viata lor, despre problemele lor, pentru ca numai asa poti sa-i faci sa vina la teatru.

 

Cum te-ai apucat efectiv de scris? Ai mers pe strada, printre oameni, ai observat lucruri, ai ascultat, ti-ai imaginat o poveste?

 

Nu. M-am asezat la masa, n-am iesit o luna sau doua din casa si l-am scris. M-am bucurat foarte tare cand am aflat ca o sa il publice. Acum m-as mai gandi o data. Pentru ca eu nu am rescris deloc la el, asta a fost o prostie; am oftat de usurare cand l-am terminat si l-am lasat asa si m-am bucurat foarte mult pentru ca am primit confirmarea. Acum n-as mai face asa ceva. Acum imi permit sa am mai multa tihna si sa ma uit de doua ori inainte sa dau drumul unui text. Si trebuie sa il scriu pe al doilea. Nu asa se zice?

 

Chiar asa, lucrezi la un nou roman?

 

Da, m-am apucat acum de al doilea roman, pentru ca intre timp am scris trei piese de teatru si simteam nevoia sa ma intorc, sa ma odihnesc si sa vad cum imi iese acum.

 

A fost grea trecerea de la roman la teatru? Pentru ca ziceai mai devreme ca vrei sa te intorci de la teatru la roman.

 

Mie mi-e mai lesne sa scriu teatru, pentru ca aveam dinainte niste repere care tin mai mult de tehnica scriiturii de teatru. Dar acuma simt nevoia de o pauza. Eu proza scriu foarte amatoriceste. N-am facut Litere, am si un complex pe chestia asta, nu stiu mecanismele. In teatru, pe de alta parte, imi sunt mult mai familiare tehnicile dramatice si stiu mai bine cum functioneaza, adica partea de mestesug imi e mult mai la indemana. Intr-adevar, restrictiile sunt mult mai mari la teatru.

 

Ai si senzatia ca formula asta dramaturgica are mai multa trecere decat romanul sau proza?

 

Cred ca are un anumit impact si senzatia mea e ca in Romania acum oamenii nu prea citesc, ca oamenii "neavizati" sau tinerii nu citesc de placere. Sunt foarte putini care fac asta for fun. De teatru se aude mai usor, ti-e mai lesne sa mergi cu prietenii intr-o sala la teatru, sa stai doua ore, o ora jumate, decat sa citesti o carte. Mai are si latura asta de socializare si e misto ca discuta dupa, e mult mai probabil ca, daca merg impreuna la teatru, sa discute dupa despre ce au vazut. Si cei din dramAcum, si altii, mai nou, fac lecturi publice si dupa lecturile astea au loc discutii si e misto sa vezi ca oamenii incep sa-si puna probleme si ca le place sa se implice.

 

 

Ai amintit, mai devreme, despre relatia dramaturg-regizor. Cum a fost sa lucrezi cu Gianina Carbunariu si cu Radu Apostol?

 

Extraordinar, pentru ca imediat dupa lecturile publice se presupunea ca vom lucra cu un regizor si ca vom lucra pe text si il vom imbunatati. Eu scrisesem With a Little Help pe care-l regizase in lectura Alex Berceanu si acum, pentru Sado-Maso, urma sa lucrez cu Gianina. M-am gandit sa profit de ocazie si sa scriu ceva de la 0 – sa-i spun Gianinei vaga ideea pe care o aveam si sa ma verific cu ea in absolut toate fazele textului si asta s-a si intimplat. La inceput aveam o idee foarte neclara, aveam tema piesei, stiam ca vreau sa scriu o piesa despre relatia dintre angajator si angajat, pentru ca asta ma rodea pe mine atunci. Si peste tema asta s-au suprapus alte chestii, a venit treaba asta cu sado-maso, care cumva tine tot de autoritate si de fiecare data cand aveam o idee ma intalneam cu Gianina.

A fost foarte bine ca am discutat mereu cu ea, iar ea avea grija sa-mi puna intrebari, nu sa-mi dea solutii, dar sa-mi puna intrebari foarte regizorale care sa ma ajute pe mine sa gasesc solutiile. Asta pana am scris primul  draft  care, ca orice prim  draft, era foarte varza – imi lipsea exact eficienta dramaturgica. Ea a revenit cu intrebarile si a fost foarte blanda cu mine si rabdatoare. Ce a fost bine la  draft-ul asta a fost ca deja incepuse sa se contureze povestea, plus personajul Masa - care nu exista in piesa, dar care este foarte important. Si am rescris al doilea  draft, unde imi venise deja ideea cu flashback-urile, care sunt, toate, pe tema autoritatii. Si Gianina m-a incurajat sa duc mai departe treaba asta, s-o dezvolt cat mai mult in spiritul temei si teatralitatii.

La teatru, cel mai mare pericol este sa incepi sa povestesti, pentru ca nu se intampla nimic. Si atunci, facandu-i pe ei sa joace povestirile astea, deja totul devenea mult mai teatral si ce era bine era ca atunci cand se jucau, se jucau si pe conflictul dintre ei, isi pastrau cumva si identitatea lor, si relatia lor. Toate  flashback-urile astea duceau mai departe povestea din prezent, aduceau informatii care schimbau un pic raporturile dintre ei si identitatea lor.

Intre timp, Radu Apostol s-a hotarat sa monteze With a Little Help from My Friends. De lucrat, am lucrat cam dupa aceleasi principii. Cantitativ am muncit mult mai putin la rescrierea acestei piese, dar am lucrat foarte mult in adancime, la motivatiile personajelor, lucrurile au devenit mult mai clare. Apropo de ce spuneati cu tinerii fucked up... eu chiar iubesc personajele astea si tin cu ele si Radu m-a ajutat sa le salvez de cliseu, sa le dau viata si adancime. Cred ca asta se vede si in spectacol si m-am bucurat foarte mult sa ma simt implicata in ambele spectacole. Adica in tot procesul asta cred ca piesele sunt si ale lor si spectacolele sunt si ale mele (in sensul afectiv) si asta e cel mai frumos lucru... Mai ales ca bucuria asta se transmite, se simte in spectacol – daca un lucru e facut cu drag sau nu...

 

Cum ai resimtit receptarea pieselor?

Ce ma deranjeaza foarte mult e ca in teatru exista foarte multi critici care scriu in general despre teatrul tanar romanesc si se supara ca scrii despre anumite teme. E o chestie de feeling, normal ca unii dintre noi prefera niste teme: depinde de varsta, depinde de temperament. Eu sunt un artistJ, o persoana in carne si oase, piesa mea nu e ca piesa cealalta, chiar daca ambele vorbesc despre acelasi lucru. M-ar interesa o critica mai de adancime, nu una care sa-mi tina morala.

Si a treia colaborare? Cum ai ajuns la Royal Court? Ce ai facut acolo? Ce ai invatat?

Am stat o luna impreuna cu alti 10 dramaturgi foarte diferiti, si ca oameni, si ca nationalitati, eram din Romania, apoi erau din Cehoslovacia, Elvetia, Spania, India, Liban, Singapore, Canada, Spania, Nigeria, Siria, iar Siria cu Libanul nu sunt in cele mai bune relatii, de exemplu. Era foarte misto sa vezi niste oameni tineri care nu vor sa faca decat teatru. Si ca varsta, eram de la 25 de ani pana la 37, cu diverse experiente de viata, de scris. A fost un fel de lume ideala a scriitorului. Britanicii au un mare respect pentru scriitor si pentru cuvantul scris.

Si cei de la Royal Court s-au straduit sa fie totul perfect. Cred ca nu e usor sa gestionezi 11 oameni, care sunt si artisti, au diverse background-uri culturale, sunt pentru prima data in Londra sau in strainatate, nu vorbesc atat de bine s.a.m.d. Am avut workshop-uri tinute de mari dramaturgi de la ei, mai mult sau mai putin aplicative. De exemplu, Harold Pinter ne-a vorbit, ne-a tinut un speech extraordinar. Era foarte interesat de politica mondiala si era foarte curios sa afle care e situatia in tara din care venim. Era foarte suparat, ca noi toti de altfel. Ne-a facut un fel de injectie de implicare prin teatru. Da, teatrul poate si trebuie sa aiba o atitudine transanta, sa nu fim nepasatori la ce se intampla.

Si atunci piesa pe care ai scris-o acolo reflecta asta in vreun fel?

Piesa am inceput sa o scriu in Romania. Cand ne-au anuntat ca am fost selectionati, ne-au spus ca avem o luna pentru un prim  draft  al piesei si a fost destul de stresant, pentru ca o luna e putin. Si am scris-o inainte sa plec, inainte sa primesc injectia de la Harold Pinter. Intre timp auzisem o stire.

Eu ma inspir din presa de scandal, din tabloide, recunosc si nu imi e rusine. N-am televizor, dar in fiecare dimineata citesc Libertatea si Cotidianul. Si ma uit si pe site-ul Pro Tv. Nu mi-e rusine sa zic treaba asta, pentru ca imi plac povestile tari si interesante si suculente, povestile in general, si ma gandesc ca povestea pe care o scriu sa aiba un impact. Si cred ca daca iei un subiect dintr-un tabloid nu e o chestie rusinoasa atata timp cat subiectul ala are o relevanta pentru categoria sociala pe care o reprezinta si atata timp cat il tratezi intr-un mod care sa justifice alegerea subiectului. In plus au facut-o si Cehov, si Caragiale. Drept pentru care am aflat de povestea cu "copilul Iisus" – asa a si fost si mediatizata – despre care am scris in piesa de la Royal Court.

Si, alaturi de respectul pentru cuvantul scris si speech-ul pro implicare al lui Pinter, ce te-a mai impresionat la Londra?

M-au mai impresionat foarte mult actorii lor. Erau foarte profesionisti. Erau si foarte talentati, dar si foarte profesionisti, in sensul ca se vedea ca au un exercitiu extraordinar de a citi un text si de a-l judeca obiectiv. A fost foarte misto sa trecem impreuna prin experienta asta, pentru ca in ultima saptamana a existat un workshop  de patru zile, cu cate un regizor si actori, in care fiecare si-a citit textul impreuna cu ei si l-am discutat in toate amanuntele.

Cand am intrat in repetitii cu actorii, deja stiam care sunt slabiciunile textului, unii dintre noi aveam solutii mai multe, mai putine, mai bune, mai rele. Actorii au citit piesa si ei stiau mai bine cum functioneaza replicile alea. Fiecare isi pune onest si cu lacomie problema personajului lui si apara cauza personajului lui si iti dai seama mult mai usor de unele lucruri, si in ultima zi a workshop-ului am pregatit o prezentare de 10 minute din piesa. Si ele au fost jucate toate la Royal Court, intr-un spectacol de doua ore.

Cam ce autori – de teatru si de fictiune – te intereseaza, iti plac, cu care ai vrea sa semeni sau care te influenteaza? Ce citesti?

Citesc cu lacomie, cum citesc si stirile de scandal, si ma astept de la cartile pe care le citesc sa ma distreze, sa ma emotioneze, sa ma faca sa rad. E tot un fel de snobism. In ce priveste dramaturgia, sunt foarte multe niveluri la care-mi gasesc modele. Pe de o parte, ca sa incep cu cei romani, Gianina a fost un model important pentru mine, pentru ca stiam piesele, imi placeau, iar cand am si cunoscut-o si cand am vazut cata teorie e in spatele lor, cat de riguros trebuie sa lucrezi, admiratia mea a crescut si am avut si de invatat din treaba asta.

Il admir pe Peca foarte mult, si pentru ce scrie, si pentru ca a fost unul dintre primii de la noi – tin minte ca eram studenta la Regie si nu mi-am pus niciodata problema, atunci, ca as putea sa scriu teatru sau ca se scrie teatru la noi. Cautam in disperare texte contemporane pe internet. El a fost unul dintre primii care au inceput sa lupte cu toate oprelistile si ii admir pe cei din dramAcum pentru spiritul asta si pentru ca fac cu generozitate tot ce fac ca sa convinga cat mai multa lume sa vina la teatru, sa scrie, sa se bucure de teatru, sa nu-l mai considere o lume moarta si prafuita.

Si scriitori care iti plac? Mie Sado-Maso mi s-a parut un pic asemanatoare cu 69 a lui Chiva, macar tematic – el avea snuff-ul, tu ai s&m...

Si dramaturgic exista o traditie in legatura cu asta. Prin anii '90 au existat dramaturgii din asa-numitul curent "in-yer-face theatre", Sarah Kane, Mark Ravenhill; ultimul m-a si marcat mult. Prima data mi-a dat sa citesc Radu Apostol, piesa Shopping and Fucking, care a facut istorie la vremea ei si avea amestecul asta de cinism si candoare care-mi place. Si imi mai place la el ca isi alege teme foarte cool. Cred ca pe pustani ii poti atrage alegandu-ti o tema cool. Nu cool  cu orice pret, dar trebuie sa ai un fel de simt care iti spune care sunt temele momentului. Alegandu-ti o tema de acest fel, poti sa comunici ce ai tu de comunicat intr-un mod mai de impact.

Asta incerc sa invat de la Mark Ravenhill. Sarah Kane are o scriitura foarte poetica si sensibila, dar si foarte dementa si personala. Apropo de 69 a lui Chiva – lucrurile astea care ii supara acum pe criticii de la noi se intamplau in teatru acum aproape 20 de ani. La fel si in literatura. Mi-a placut foarte tare 69 si m-am bucurat mult ca s-a facut si la noi asa ceva.

Imi mai place foarte tare cum scrie Adi Schiop, i-am citit si prozele de pe Club literar si mi se par foarte – nu vreau sa-l supar daca zic asta – sensibile, in sensul ca pe mine m-au sensibilizat. Cu detalii relevante de viata si de sentiment omenesc. Mi-as dori sa pot sa scriu la un moment dat, sa simt anumite personaje asa cum le simte el. Imi place Florin Lazarescu. Lucian Dan Teodorovici mi se pare foarte clean. Recitind acum Halterofilul din Vitan, apropo de umor, imi dau seama ca ar fi trebuit sa fie mult mai "curatat". Curatenia asta o admir la Teodorovici. Si, ma rog, topul meu personal de prozatori ar fi: Palahniuk, Houellebecq si Ryu Murakami. Deci inocenta plus hardcore  egal love.

Poti sa traiesti din teatru si scris?

Nu, categoric nu. Poate Cartarescu reuseste, probabil, nu stiu. Pe de alta parte, nu stiu daca-mi doresc treaba asta. Mergand acum afara si ascultandu-i chiar si pe dramaturgii consacrati de la Londra, imi imaginez ca sunt foarte putini cei care chiar reusesc sa traiasca din meseria asta fara compromisuri. Eu eram foarte suparata inainte sa plec la Londra – ca eu sunt buna si ca merit si ca ar trebui sa traiesc din scris –, iar acolo am descoperit ca eram unul dintre cele mai fericite cazuri, pentru ca in Siria e o supercenzura, iar in Nigeria – dramaturgul de acolo nici macar nu s-a plans, a spus intamplator, vorbind despre Angels in America, pe care l-am vazut acolo, ca la ei SIDA e asociata cu saracia, cum s-a intamplat, multa vreme, si la noi, nu cu homosexualitatea, si zicea ca la ei nici nu se poate scrie despre homosexualitate, daca ar scrie cineva, ar fi omorat. Si m-a trecut un fior, mi-am dat seama ca oamenii astia chiar au probleme.

Acum ma gandesc la reactiile la With a Little Help..., unde unul dintre personaje e  gay. I-am dat piesa unui prieten gay – pentru ca mi-e prieten si pentru ca verific cu el si inca vreo 3 "neprofesionisti" cu spirit critic cam tot ce scriu, nu pentru ca e gay – si mi-a zis ca i se pare extraordinar ca piesa vorbeste despre un personaj gay la modul foarte firesc. Ca pur si simplu e un personaj normal cu probleme normale...

De-asta nu-ti faci blog ? Ti-e frica de comentarii?

Blog  nu-mi fac pentru ca nu simt nevoia.

Si noi, inainte de interviu, te-am cautat si pe net.

Prefer sa gasiti chestii pe care le-au scris altii despre mine, daca sunt. Prefer un proces normal de promovare.

Unul in care sa nu te implici?

Da, unul in care sa nu ma implic, pentru ca nu ma ajuta temperamentul, nu sunt carismatica; daca as fi, m-as folosi de chestia asta. Nu sunt genul de artist public; n-am nimic care sa ma "vanda".

Dar cand iesi cu o carte pe piata si cu piese de teatru e posibil sa fie cativa oameni care sa fie interesati si de persoana ta si de ce vrei sa scrii in continuare, si atunci un blog ar fi ceva relevant pentru ei.

Nu mi se pare necesar sa fac asta, pentru ca nu cred ca as avea ceva de spus altfel decat spun prin scris. Prefer ca piesele mele sa fie brand-uri, nu sa fiu eu un  brand. Prefer ca lumea sa citeasca sau sa vina la spectacole.

Cand m-am intors de la Timisoara, de la Festivalul Dramaturgiei Romanesti, in tren erau niste pusti de maxim 20 de ani, care vazusera Sado-Maso si au vorbit despre el o ora si jumatate. Le placuse foarte tare. Eu citeam o carte; mi-a fost atat de rusine, pentru ca in primele minute am fost curioasa, i-am ascultat, nu am vrut sa zic nimic, iar dupa ce trecuse juma’ de ora era penibil sa mai spun ceva. Habar n-aveau cine a scris piesa, au zis doar ca ar vrea ca "actorul ala" sa ia premiu – iar Virgil Aioanei a si luat premiul Festivalului pentru cea mai buna interpretare masculina. Nu stiau decat ca e un text romanesc. Normal ca, la a cincea piesa, m-as bucura sa se stie cine a scris-o, sa vina oamenii sa vada si altele, dar faptul ca s-a facut si ca atinge oamenii conteaza muuult mai tare.

 

(Maria Manolescu, 26 de ani, masteranda in playwriting la UNATC. Se numara printre castigatorii concursului dramAcum 3 (editia din 2006), cu piesa With a Little Help From My Friends. Debut editorial: Halterofilul din Vitan, Ed. Polirom, 2006. In 2007, i s-a pus in scena piesa Sado-Maso Blues Bar, la Teatrul Foarte Mic, in regia Gianinei Carbunariu, iar piesa With a Little Help From My Friends a fost pusa in scena la Teatrul Vasile Alecsandri din Iasi, in regia lui Radu Apostol, si s-a jucat la Bucuresti in cadrul Festivalului National de Teatru, editia 2007.)

 

 

Selectii din interviul realizat in numarul 10 (octombrie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.