Interviu: José Luís Peixoto, scriitor portughez
Vazusem lista participantilor la Festivalul International de Literatura de la Bucuresti, de la sfarsitul lunii octombrie, si, ca si anul trecut, numele din care era compusa, prezentarile autorilor si, in unele cazuri, fotografiile lor, nu ma lasau rece. Un bulgar care scrie despre experienta sa de atasat cultural la Londra, un albanez care scrie (si) in romana, un rus care a luptat voluntar in Cecenia si e membru al Partidului National Bolsevic si, in fine, un portughez plin de tatuaje si de piercinguri care-mi amintea vag de Ray Loriga. Cu acesta am avut si ocazia sa fac un interviu intr-un mic bistro din Villacrosse in care, printre clinchete de pahare, lingurite, furculite si usi, reportofonul a inregistrat o conversatie extrem de vioaie si de prietenoasa, la sfarsitul careia nu s-ar fi zis ca ne cunosteam doar de patruzeci de minute.
foto: Carlos Ferreir Date carte: José Luís Peixoto, Nici o privire, traducere din portugheza de Clarisa Lima, Editura Polirom, Colectia "Biblioteca Polirom. Proza XXI", 2009, 264 pagini, 25 lei
José Luís Peixoto, 35 de ani, nascut intr-un sat din sudul Portugaliei, in regiunea Alentejo. Este licentiat in literaturi germanice (engleza si germana) la Universidade Nova de Lisboa. A publicat poezie si proza inainte de a primi premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) in 1997, 1998 si 2000. In 2001, primul sau roman, Nenhum Olhar (Nici o privire), a primit Premiul José Saramago. In 2003, Peixoto a colaborat cu trupa Moonspell, lansand, in acelasi timp, un album si, repectiv, un mic roman fantastic. Cele doua opere poarta acelasi titlu, The Antidote, si pornesc de la acelasi concept, conform caruia activitatea umana este supravegheata si condusa de o multime de entitati invizibile. Capitolele romanului semnat de Jose Luis Peixoto poarta aceleasi titluri cu piesele figurand pe albumul celor de la Moonspell. CD-ul original contine romanul in format electronic, rezultatul fiind o carte si un album, The Antidote. Primul sau roman tradus in limba engleza, Nici o privire, a aparut la Editura Bloomsbury, in Marea Britanie, si la Doubleday, in Statele Unite. Cartile sale - trei volume de poezie, trei piese de teatru, trei romane si trei volume de proza - au fost traduse in italiana, spaniola, engleza, franceza, neerlandeza, ceha, polona, sarbo-croata, turca, bulgara, finlandeza si maghiara. Municipalitatea din satul in care s-a nascut scriitorul, Ponte de Sor, a creat pentru scriitorii sub 25 de ani un premiu care poarta numele lui José Luís Peixoto.
Esti un scriitor foarte premiat: ai primit de trei ori premiul Jovens Criadores, apoi premiul Jose Saramago. Cat de importante sunt premiile de felul acesta pentru un tanar scriitor portughez?
Pentru mine cel mai important aspect legat de premii e faptul ca ele trezesc curiozitatea cititorilor, ii fac sa-mi caute cartile, iar eu am crezut dintotdeauna ca o carte nu poate fi completa fara cititori. Cand scriu, sugerez lucruri, iar sugestia asta nu poate fi implinita decat daca cineva o duce la capat citind si visand. Cuvintele sunt prin natura lor subiective, fiecare dintre noi are definitii, experiente si sensuri diferite ale fiecarui cuvant in parte, in asta si consta bogatia literaturii, in faptul ca fiecare vede in ea lucruri diferite. Asa ca premiile literare mi-au dat sansa sa ajung la un numar mai mare de cititori.
Acesta mi se pare cel mai mare castig. Si in Portugalia se spune ca premiile nici nu se cer, nici nu se refuza, trebuie sa le iei asa cum vin. Cand cineva iti apreciaza munca nu poti decat sa-i multumesti. Daca unor oameni le place ceea ce scriu, trebuie sa le fiu recunoscator. In plus, premiul José Saramago, pe care l-am primit in 2001, mi-a dat posibilitatea sa traiesc din scris, ceea ce fac de 8 ani incoace, de cand am publicat romanul acesta, tradus acum aici. Cat despre premiul Jovens Criadores, care a constat intr-un concurs de manuscrise, in urma caruia mi-am si publicat primul roman, in urma castigarii lui am plecat in Capul Verde - premiul presupunea, intre altele, sa reprezint Portugalia intr-un eveniment organizat pentru scriitori tineri din tarile vorbitoare de portugheza - si am ramas acolo un an de zile. Acolo am scris romanul acesta. Totul e o inlantuire de intamplari. Dupa ce ti se intimpla un lucru de felul acesta, viata ti se schimba. Premiile astea mi-au schimbat viata...
... Si nu doar in sens financiar. Si totusi, despre ce sume de bani este vorba la concursuri de acest fel?
Pentru premiul Saramago am primit 25.000 de euro, iar acum sunt pe lista scurta a unui premiu din Brazilia care consta in treizeci si ceva de mii de euro.
Si acum exista un premiu care poarta numele tau. Cum ti se pare?
Premiul care-mi poarta numele a fost o initiativa a primariei din zona in care m-am nascut. Sigur ca poate parea ciudat sa existe un premiu care-ti poarta numele, dar eu am luat-o ca pe un compliment, ca pe un semn al bunelor intentii. In plus, mi-au dat dreptul de a intocmi eu regulamentul, asa ca l-am conceput ca pe un premiu pentru scriitori sub 25 de ani. Mi se pare important sa primesti o sansa la varsta aceea, pentru ca din pacate premiile se dau de obicei unor scriitori in varsta, uneori aflati la sfarsitul carierei si al vietii, si sigur ca e important sa le arati oamenilor ca viata si opera lor sunt apreciate, dar la fel de important si sa-i incurajezi pe tineri, care se confrunta cu refuzuri si cu obstacole de tot felul, iar genul acesta de sprijin nu poate fi niciodata de prisos.
foto: organizatori festival
Ai colaborat cu trupa Moonspell la un proiect. Cum s-a intamplat? Stiu ca sunt portughezi, dar eram curioasa cum s-a desfasurat concret colaborarea voastra.
Eram un fan al lor inca din adolescenta, dar ne-am cunoscut cand solistul trupei si-a publicat primul volum de poezie - are deja trei volume publicate -, adica intr-un context literar. Am inceput apoi sa ne scriem pe e-mail. Asa am aflat ca e doar cu noua zile mai mare decat mine, asa ca facem parte din aceeasi generatie, iar uneori mi se pare ca daca lucrurile ar fi stat altfel in trecut, el ar fi putut sa fie romancier, iar eu, solist.
Ce lucruri ar fi trebuit sa stea altfel ca sa fi devenit muzician in loc de scriitor?
De pilda sa fi avut voce. Sau sa ma fi aflat in locul potrivit la momentul potrivit. Dar eu si Fernando Ribeiro, solistul trupei Moonspell, gandim aproape la fel in multe privinte, avem aceleasi idei cu privire la lucrurile importante - asa ne-am gandit sa facem impreuna un proiect care sa nu fie un cliseu. Asa am venit cu ideea sa facem o carte care sa fie legata de un CD care sa fie legat de carte, dar fiecare sa fie de sine statatoare.
Adica CD-ul nu e un fel de coloana sonora a romanului sau ...
... deloc. Nici macar versurile albumului n-au mare legatura cu cartea.
Stiu ca versurile Moonspell sunt oarecum ezoterice.
Da, e adevarat. Si cartea e oarecum ezoterica. A fost o colaborare foarte frumoasa, stateam impreuna tot timpul, ei urmareau scrierea cartii, eu urmaream compunerea albumului, ei imi cereau mie parerea despre muzica, iar eu le ceream lor parerea despre ce scriam. Lucram in paralel. Schimbam pareri, sugestii, insa nu e o opera colectiva - CD-ul e al lor, cartea e a mea. Ideea a fost sa cream intre cele doua o legatura cat mai deschisa interpretarii. Intamplator, ne-am dat seama ca muzica black metal are de intampinat o multime de prejudecati din partea celor care nu o asculta, iar literatura se loveste la randul ei de prejudecatile celor care nu citesc.
Asa ca majoritatea oamenilor cred ca muzica black metal e un zgomot facut de un grup de nebuni, iar altii au prejudecata ca literatura e ceva plictisitor si ca e facuta de niste oameni care poarta cravata si ochelari cu lentile groase. Iar noi stiam foarte bine ca ceea ce facem, indiferent ca era literatura sau muzica, nu se potrivea deloc cu aceste prejudecati. Am vrut sa facem acest proiect si ca sa demonstram asta. Si un rezultat foarte frumos care a iesit de aici a fost ca multi oameni care nu ascultasera Moonspell au inceput sa-i asculte, iar oameni care nu citisera inca nimic scris de mine au auzit de mine si mi-au citit cartea. Sunt sigur ca chiar si aici, in Romania, unde cartile mele nu s-au tradus pana acum, sunt oameni care au auzit de mine datorita colaborarii cu Moonspell. Si apropo, mi s-a mai tradus in romaneste si o piesa de teatru, anul trecut; a fost inclusa intr-o antologie.
Am citit ca aveai mai demult o rubrica intr-o revista portugheza, Jornal de Letras.
Inca mai am rubrica respectiva si mai scriu si in alte ziare si reviste, intr-un ziar de mare tiraj am chiar o rubrica in care scriu alternativ cu Lobo Antunes. Mai am si o rubrica despre carti in Time Out Lisabona. De la Jornal de Letras mi-am luat o mica pauza, dar scriu acolo de vreo opt ani. In Portugalia exista traditia ca scriitorii sa publice diverse articole in presa. Unii scriu despre politica, despre situatia mondiala, despre teme sociale, altii scriu despre viata lor. Eu as zice ca sunt intre si intre. In rubrica aceea am incercat sa construiesc un personaj imaginar care sa aiba cateva trasaturi ale mele, incat sa-i faca pe cititori sa creada uneori ca sunt eu, iar alteori sa faca lucruri pe care eu nu le-am facut niciodata.
Uneori am descris lucruri pe care le-am facut eu, dar care sunt atat de personale incat oamenii nici n-au crezut ca sunt adevarate. Rubrica asta incearca sa intersecteze fictiunea si autobiografia. Mi se pare o chestiune foarte interesanta, cu care se confrunta constant orice scriitor. Nu putem cunoaste pe nimeni altcineva la fel de bine cum ne cunoastem pe noi insine, asa ca relatia noastra cu sinele e diferita de orice alta relatie pe care o avem cu oricine altcineva.
Dar sunt si oameni care spun ca scriitorii nu trebuie sa-si dea cu parerea despre orice prin ziare.
Nu sunt de acord. Insusi faptul ca alegi sa scrii despre ceva are din start un sens social, fiindca nu poti trage o linie ferma intre politica sau societate si scris. Chiar daca un text nu e politic in sine, in el exista intotdeauna o politica. Eu unul nu scriu niciodata direct despre politica, fiindca nu sunt analist politic si nici nu cred ca voi fi vreodata asa ceva.
Sa luam chiar romanul acesta, Nici o privire. Daca e sa cautam o tema sociala, mi se pare ca exista in el o preocupare pentru descrierea saraciei si a lumii celor saraci.
Da, se regasesc in el cateva teme sociale cum ar fi saracia sau relatiile dintre genuri. E un roman inspirat de copilaria mea, fiindca ruralul pe care il descriu aici seamana foarte mult cu lumea rurala portugheza in care am crescut. Cred ca romanul de debut e cel mai usor de scris, fiindca scrii despre lucruri pe care le-ai avut dintotdeauna in minte. Cand iti scrii primul roman - cel putin asa mi s-a intamplat mie - nu esti foarte sigur ca poti sa scrii un roman, asa ca scrii despre lucrurile pe care le cunosti cel mai bine. M-am intors in locul in care m-am nascut si unde am stat pana la 18 ani, un loc foarte important pentru mine, care e de fapt un sat de o mie de locuitori aflat in sudul Portugaliei. Dar am incercat sa scriu despre el in asa fel incat sa se poata identifica cu locatia si oameni din alte parti, sa creada ca seamana cu satele din tarile lor.
Romanul a fost caracterizat prin sintagma „realism magic”. Te multumeste eticheta aceasta?
Nu, nu sunt de acord cu ea. Cred ca am incercat sa ating mai degraba aspecte mitologice decat magice, in sensul ca mitologia nu tine doar de Grecia sau de Roma antica, ci exista peste tot in lumea rurala. Ba chiar si in orase. Oriunde exista un grup de oameni exista si o mitologie, o suma de lucruri pe care oamenii le cred indiferent daca ele sunt adevarate sau nu.
Selectii din interviul realizat in numarul 29 (octombrie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
foto: Carlos Ferreir Date carte: José Luís Peixoto, Nici o privire, traducere din portugheza de Clarisa Lima, Editura Polirom, Colectia "Biblioteca Polirom. Proza XXI", 2009, 264 pagini, 25 lei
José Luís Peixoto, 35 de ani, nascut intr-un sat din sudul Portugaliei, in regiunea Alentejo. Este licentiat in literaturi germanice (engleza si germana) la Universidade Nova de Lisboa. A publicat poezie si proza inainte de a primi premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) in 1997, 1998 si 2000. In 2001, primul sau roman, Nenhum Olhar (Nici o privire), a primit Premiul José Saramago. In 2003, Peixoto a colaborat cu trupa Moonspell, lansand, in acelasi timp, un album si, repectiv, un mic roman fantastic. Cele doua opere poarta acelasi titlu, The Antidote, si pornesc de la acelasi concept, conform caruia activitatea umana este supravegheata si condusa de o multime de entitati invizibile. Capitolele romanului semnat de Jose Luis Peixoto poarta aceleasi titluri cu piesele figurand pe albumul celor de la Moonspell. CD-ul original contine romanul in format electronic, rezultatul fiind o carte si un album, The Antidote. Primul sau roman tradus in limba engleza, Nici o privire, a aparut la Editura Bloomsbury, in Marea Britanie, si la Doubleday, in Statele Unite. Cartile sale - trei volume de poezie, trei piese de teatru, trei romane si trei volume de proza - au fost traduse in italiana, spaniola, engleza, franceza, neerlandeza, ceha, polona, sarbo-croata, turca, bulgara, finlandeza si maghiara. Municipalitatea din satul in care s-a nascut scriitorul, Ponte de Sor, a creat pentru scriitorii sub 25 de ani un premiu care poarta numele lui José Luís Peixoto.
Esti un scriitor foarte premiat: ai primit de trei ori premiul Jovens Criadores, apoi premiul Jose Saramago. Cat de importante sunt premiile de felul acesta pentru un tanar scriitor portughez?
Pentru mine cel mai important aspect legat de premii e faptul ca ele trezesc curiozitatea cititorilor, ii fac sa-mi caute cartile, iar eu am crezut dintotdeauna ca o carte nu poate fi completa fara cititori. Cand scriu, sugerez lucruri, iar sugestia asta nu poate fi implinita decat daca cineva o duce la capat citind si visand. Cuvintele sunt prin natura lor subiective, fiecare dintre noi are definitii, experiente si sensuri diferite ale fiecarui cuvant in parte, in asta si consta bogatia literaturii, in faptul ca fiecare vede in ea lucruri diferite. Asa ca premiile literare mi-au dat sansa sa ajung la un numar mai mare de cititori.
Acesta mi se pare cel mai mare castig. Si in Portugalia se spune ca premiile nici nu se cer, nici nu se refuza, trebuie sa le iei asa cum vin. Cand cineva iti apreciaza munca nu poti decat sa-i multumesti. Daca unor oameni le place ceea ce scriu, trebuie sa le fiu recunoscator. In plus, premiul José Saramago, pe care l-am primit in 2001, mi-a dat posibilitatea sa traiesc din scris, ceea ce fac de 8 ani incoace, de cand am publicat romanul acesta, tradus acum aici. Cat despre premiul Jovens Criadores, care a constat intr-un concurs de manuscrise, in urma caruia mi-am si publicat primul roman, in urma castigarii lui am plecat in Capul Verde - premiul presupunea, intre altele, sa reprezint Portugalia intr-un eveniment organizat pentru scriitori tineri din tarile vorbitoare de portugheza - si am ramas acolo un an de zile. Acolo am scris romanul acesta. Totul e o inlantuire de intamplari. Dupa ce ti se intimpla un lucru de felul acesta, viata ti se schimba. Premiile astea mi-au schimbat viata...
... Si nu doar in sens financiar. Si totusi, despre ce sume de bani este vorba la concursuri de acest fel?
Pentru premiul Saramago am primit 25.000 de euro, iar acum sunt pe lista scurta a unui premiu din Brazilia care consta in treizeci si ceva de mii de euro.
Si acum exista un premiu care poarta numele tau. Cum ti se pare?
Premiul care-mi poarta numele a fost o initiativa a primariei din zona in care m-am nascut. Sigur ca poate parea ciudat sa existe un premiu care-ti poarta numele, dar eu am luat-o ca pe un compliment, ca pe un semn al bunelor intentii. In plus, mi-au dat dreptul de a intocmi eu regulamentul, asa ca l-am conceput ca pe un premiu pentru scriitori sub 25 de ani. Mi se pare important sa primesti o sansa la varsta aceea, pentru ca din pacate premiile se dau de obicei unor scriitori in varsta, uneori aflati la sfarsitul carierei si al vietii, si sigur ca e important sa le arati oamenilor ca viata si opera lor sunt apreciate, dar la fel de important si sa-i incurajezi pe tineri, care se confrunta cu refuzuri si cu obstacole de tot felul, iar genul acesta de sprijin nu poate fi niciodata de prisos.
foto: organizatori festival
Ai colaborat cu trupa Moonspell la un proiect. Cum s-a intamplat? Stiu ca sunt portughezi, dar eram curioasa cum s-a desfasurat concret colaborarea voastra.
Eram un fan al lor inca din adolescenta, dar ne-am cunoscut cand solistul trupei si-a publicat primul volum de poezie - are deja trei volume publicate -, adica intr-un context literar. Am inceput apoi sa ne scriem pe e-mail. Asa am aflat ca e doar cu noua zile mai mare decat mine, asa ca facem parte din aceeasi generatie, iar uneori mi se pare ca daca lucrurile ar fi stat altfel in trecut, el ar fi putut sa fie romancier, iar eu, solist.
Ce lucruri ar fi trebuit sa stea altfel ca sa fi devenit muzician in loc de scriitor?
De pilda sa fi avut voce. Sau sa ma fi aflat in locul potrivit la momentul potrivit. Dar eu si Fernando Ribeiro, solistul trupei Moonspell, gandim aproape la fel in multe privinte, avem aceleasi idei cu privire la lucrurile importante - asa ne-am gandit sa facem impreuna un proiect care sa nu fie un cliseu. Asa am venit cu ideea sa facem o carte care sa fie legata de un CD care sa fie legat de carte, dar fiecare sa fie de sine statatoare.
Adica CD-ul nu e un fel de coloana sonora a romanului sau ...
... deloc. Nici macar versurile albumului n-au mare legatura cu cartea.
Stiu ca versurile Moonspell sunt oarecum ezoterice.
Da, e adevarat. Si cartea e oarecum ezoterica. A fost o colaborare foarte frumoasa, stateam impreuna tot timpul, ei urmareau scrierea cartii, eu urmaream compunerea albumului, ei imi cereau mie parerea despre muzica, iar eu le ceream lor parerea despre ce scriam. Lucram in paralel. Schimbam pareri, sugestii, insa nu e o opera colectiva - CD-ul e al lor, cartea e a mea. Ideea a fost sa cream intre cele doua o legatura cat mai deschisa interpretarii. Intamplator, ne-am dat seama ca muzica black metal are de intampinat o multime de prejudecati din partea celor care nu o asculta, iar literatura se loveste la randul ei de prejudecatile celor care nu citesc.
Asa ca majoritatea oamenilor cred ca muzica black metal e un zgomot facut de un grup de nebuni, iar altii au prejudecata ca literatura e ceva plictisitor si ca e facuta de niste oameni care poarta cravata si ochelari cu lentile groase. Iar noi stiam foarte bine ca ceea ce facem, indiferent ca era literatura sau muzica, nu se potrivea deloc cu aceste prejudecati. Am vrut sa facem acest proiect si ca sa demonstram asta. Si un rezultat foarte frumos care a iesit de aici a fost ca multi oameni care nu ascultasera Moonspell au inceput sa-i asculte, iar oameni care nu citisera inca nimic scris de mine au auzit de mine si mi-au citit cartea. Sunt sigur ca chiar si aici, in Romania, unde cartile mele nu s-au tradus pana acum, sunt oameni care au auzit de mine datorita colaborarii cu Moonspell. Si apropo, mi s-a mai tradus in romaneste si o piesa de teatru, anul trecut; a fost inclusa intr-o antologie.
Am citit ca aveai mai demult o rubrica intr-o revista portugheza, Jornal de Letras.
Inca mai am rubrica respectiva si mai scriu si in alte ziare si reviste, intr-un ziar de mare tiraj am chiar o rubrica in care scriu alternativ cu Lobo Antunes. Mai am si o rubrica despre carti in Time Out Lisabona. De la Jornal de Letras mi-am luat o mica pauza, dar scriu acolo de vreo opt ani. In Portugalia exista traditia ca scriitorii sa publice diverse articole in presa. Unii scriu despre politica, despre situatia mondiala, despre teme sociale, altii scriu despre viata lor. Eu as zice ca sunt intre si intre. In rubrica aceea am incercat sa construiesc un personaj imaginar care sa aiba cateva trasaturi ale mele, incat sa-i faca pe cititori sa creada uneori ca sunt eu, iar alteori sa faca lucruri pe care eu nu le-am facut niciodata.
Uneori am descris lucruri pe care le-am facut eu, dar care sunt atat de personale incat oamenii nici n-au crezut ca sunt adevarate. Rubrica asta incearca sa intersecteze fictiunea si autobiografia. Mi se pare o chestiune foarte interesanta, cu care se confrunta constant orice scriitor. Nu putem cunoaste pe nimeni altcineva la fel de bine cum ne cunoastem pe noi insine, asa ca relatia noastra cu sinele e diferita de orice alta relatie pe care o avem cu oricine altcineva.
Dar sunt si oameni care spun ca scriitorii nu trebuie sa-si dea cu parerea despre orice prin ziare.
Nu sunt de acord. Insusi faptul ca alegi sa scrii despre ceva are din start un sens social, fiindca nu poti trage o linie ferma intre politica sau societate si scris. Chiar daca un text nu e politic in sine, in el exista intotdeauna o politica. Eu unul nu scriu niciodata direct despre politica, fiindca nu sunt analist politic si nici nu cred ca voi fi vreodata asa ceva.
Sa luam chiar romanul acesta, Nici o privire. Daca e sa cautam o tema sociala, mi se pare ca exista in el o preocupare pentru descrierea saraciei si a lumii celor saraci.
Da, se regasesc in el cateva teme sociale cum ar fi saracia sau relatiile dintre genuri. E un roman inspirat de copilaria mea, fiindca ruralul pe care il descriu aici seamana foarte mult cu lumea rurala portugheza in care am crescut. Cred ca romanul de debut e cel mai usor de scris, fiindca scrii despre lucruri pe care le-ai avut dintotdeauna in minte. Cand iti scrii primul roman - cel putin asa mi s-a intamplat mie - nu esti foarte sigur ca poti sa scrii un roman, asa ca scrii despre lucrurile pe care le cunosti cel mai bine. M-am intors in locul in care m-am nascut si unde am stat pana la 18 ani, un loc foarte important pentru mine, care e de fapt un sat de o mie de locuitori aflat in sudul Portugaliei. Dar am incercat sa scriu despre el in asa fel incat sa se poata identifica cu locatia si oameni din alte parti, sa creada ca seamana cu satele din tarile lor.
Romanul a fost caracterizat prin sintagma „realism magic”. Te multumeste eticheta aceasta?
Nu, nu sunt de acord cu ea. Cred ca am incercat sa ating mai degraba aspecte mitologice decat magice, in sensul ca mitologia nu tine doar de Grecia sau de Roma antica, ci exista peste tot in lumea rurala. Ba chiar si in orase. Oriunde exista un grup de oameni exista si o mitologie, o suma de lucruri pe care oamenii le cred indiferent daca ele sunt adevarate sau nu.
Selectii din interviul realizat in numarul 29 (octombrie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
Tu ce parere ai?
Pentru a posta trebuie sa fii logat.