Interviu: Dan Sociu si Viviana Musa

Dupa ce am tot planuit sa facem interviul cu Dan Sociu si Viviana Musa in gradina la Vlad Nanca, planurile ne-au fost date peste cap de ploaie si de avertizarile cu cod galben, asa ca am ramas toti patru baricadati in redactie, in Casa Monteoru. Reportofonul l-am pornit, dar am facut abstractie de el tot timpul - vreo trei-patru ore. Acasa am dat rewind si l-am reauzit pe Sociu decretand calm: "criticii au impresia ca, daca nu te vad pe Magheru, nu existi". Si am auzit foarte multe rasete pe care, din pacate, nu le-am putut transcrie, dar care probabil ca au ramas printre randuri.

Dan Sociu & Viviana Musa

Va pregatiti pentru o plecare din tara. O sa fie pe termen lung, scurt sau nedeterminat?

Dan Sociu: Plecam in iunie, stam trei luni la Stuttgart, o luna in Suedia, unde am fost invitat la lansarea unei antologii cu patru poeti tineri romani: eu, Claudiu Komartin, Elena Vladareanu si Adela Greceanu, si unde mai am apoi un workshop de traducere, cu alti patru traducatori. O sa stam si pe la amici, Viviana are rude la Stockholm.

Si dupa Suedia?

D.S.: Berlin.

De capul vostru?

D.S.: Da. Ne-am dat amandoi demisiile de la joburi.

Si mai vreti sa va intoarceti in Romania candva?

D.S.: Nu stiu. S-ar putea sa ne mutam si in America. Am niste amici care lucreaza prin tot felul de locuri la New York, unul dintre ei lucreaza cu copiii, ar putea sa-i gaseasca Vivianei un job unde sa continue sa lucreze ce a inceput la Paris, cu copiii cu autism.

Viviana Musa: Daca as scrie la cateva reviste glossy de la noi, din patru articole mi-as plati o chirie in Berlin. Ceea ce in Bucuresti nu poti sa faci. Aici chiriile sunt 400 de euro, in Berlin sunt 200 de euro. Adica traiesti mai bine in Berlin decat in Bucuresti cu aceiasi bani.

D.S.: O sa invatam si germana; o sa incercam adica.

V.M.: Eu nu m-as fi gandit niciodata ca o sa fac ceva de genul asta. Am vazut primul strain din viata mea pe la vreo 14 ani, cînd a venit o frantuzoaica in Monteoru. Si a fost incredibil. Pe bunica-mea oricum a dezamagit-o foarte mult, fiindca ea a servit-o cu dulceata de prune facuta in casa, pe farfuriuta de cristal, si frantuzoaica a cerut paine. Ceea ce pe bunica-mea a facut-o sa-si piarda orice interes pentru straini. Bine, ea cunoscuse rusi si nemti. Parerea bunica-mii despre rusi si nemti: rusii puteau, dar nemtii, ce baluri dadeau... De-aia mergem la Berlin, ca nemtii dau baluri extraordinare. Pe langa asta, aici mergem la job de dimineata pana seara si, cu toate astea, in decembrie am ajuns la concluzia ca nu ne mai permitem chiria.

D.S.: Ne-am dat seama ca nu vrem sa le dam bani smecherilor astora.

Dupa ce pleci, o sa mai scrii si o sa publici aici sau ce vrei sa faci?

V.M.: Cred ca acolo o sa scriem chiar mai mult decat aici.

Oricum in prima faza mergeti la Solitude, tocmai ca sa scrieti, e o bursa de scriitor, nu?

D.S.: Acolo o sa traduc. Am de terminat o antologie pentru Polirom, din Seamus Heaney. Ma gandeam sa invat germana si in paralel sa scriu o carte despre cum se invata germana. Dar nu un studiu, mai degraba un roman. Am tot corectat carti de genul "cum sa..." si m-am gandit la un fel de roman structurat in felul asta, unul care sa fie si util. Cum zicea Scorsese ca are grija tot timpul sa puna in filme cate o reteta de mancare, ca sa ramana un carlig in memorie. Am vazut o asemenea carte a unei frantuzoaice care e prezentatoare de televiziune, dar nu stie deloc ce vrea. E mult lirism, iubiri... E varza. Ma rog, o citeam la birou cand nu aveam ce face.

Faci multe lucruri care au legatura cu scrisul - scrii, traduci, ai fost redactor si corector la Cartea Romaneasca, scrii prin reviste. Le faci din placere sau e un mod de supravietuire?

D.S.: Si si, desi am supravietuit si inainte de a munci. Nu e prea mare totusi placerea sa citesti autori romani, multi dintre ei nu vor sa faca nici un efort ca sa si placa. Ei sunt inspirati, scriu cu duhul, iar textul lor e sacru, unii nu te lasa sa le schimbi nici macar virgula intre subiect si predicat. Cred ca cel mai dificil a fost de lucrat cu Ana Selejan. La Iasi, cand eram la Polirom, era unul care ne omora - nu pe mine, pe colegii mei, eu am avut noroc: Breban. Stiu multe povesti cu scriitori romani, o sa le si spun cîndva, daca o sa mi le mai amintesc.

Esti unul dintre scriitorii cei mai premiati si apreciati. Cum iti explici succesul pe care il ai? Se datoreaza doar scrisului in sine, sau si unor proximitati? Crezi ca premiile de la noi au un rol important in receptarea unui scriitor? E normal sa fie asa?

D.S.: Cu proximitatile n-ati nimerit-o, cel putin pentru toti anii de pana la Polirom. Mult timp am stat in Botosani, eram poet municipal, cum imi zice Ianus. In timpul asta el isi facea PR pe-aici, avea conflicte cu celelalte mese de la crasma muzeului literaturii. Daniel Cristea-Enache spunea ca fara Marius nu ar fi existat si ceilalti autori tineri. Really? Nu cred ca eu si Club 8, cand eram in Iasi, sa ne fi sinchisit daca existam pentru Romania literara sau pentru Fracturi. Noi publicam in Wienzeille si Circumferince. Criticii au asa, impresia, ca daca nu te vad ei pe Magheru, nu existi.

Pe blog ai un text, Munca, in care scrii ca in Germania o sa faceti teste pentru companii farmaceutice.

D.S.: Da, sunt 1.000 de euro pentru trei zile. Si au sala de sport si nu cer permis de munca. Plus ca sunt sanse mari ca pastilele alea sa faca bine. Dar poate totusi e mai bine sa vindem pe net, romanilor, haine vintage, berlineze.

Daca s-ar schimba ceva aici, v-ati intoarce? De fapt, ce ar trebui sa se schimbe ca sa vreti sa ramaneti aici?

D.S.: Multe. Uite, plec si pentru ca nu pot sa-mi iau carti de pe Amazon. Bine, asta e un motiv cam fals, dar cand am fost la New York am intrat intr-o librarie si mi-am luat niste carti, dar aveam senzatia ca sunt complet idiot, sunt exact ca omul din Est care cara carti in spate fiindca nu le poate comanda la el acasa. Carti pe care le gasesti oriunde. Plus ca Berlinul e un oras foarte amestecat si mi se pare inspirator. In Bucuresti am stat deja doi ani si am senzatia ca sunt intr-o curte interioara.

V.M.: Iar noi, de cand suntem impreuna, n-am avut, cum au occidentalii, o perioada de un an de zile in care sa plecam prin lume, sa vedem locuri, sa experimentam. Eu am vazut Istanbulul si Parisul. Dan a vazut mai multe ca a tot fost plecat pe la festivaluri...

D.S.: Oricum, am hotarat ca n-o sa spalam vase pe-acolo. Am facut si munci fizice pîna acum, si nu mai am chef. Berlinul e si un oras foarte neagresiv. Plus ca vrem sa mergem cu bicicleta, si aici nu prea poti. Si cu rolele... Dar vedem chestia asta ca pe un fel de deplasare, nu e nimic batut in cuie. Nu suntem ca imigrantii aia din anii '90, care scuipau in urma - mai ales studentii din Piata Universitatii, care au plecat in numar foarte mare, de dezamagire. A fost apoi valul de "capsunari", care au plecat din cauza problemelor economice. Bine, nu toti aveau probleme, cred ca unii au plecat doar ca sa-si ia mai multe televizoare. In urmatorul val o sa fie cei care pleaca din motive practice...

V.M.: ... si care nici macar nu mai vorbesc despre asta. Oricum e firesc sa pleci. In toate orasele gasesti oameni din toata lumea. In lume s-a ajuns la a doua generatie de migratie, de oameni care se misca. A disparut mentalitatea de tipul "tara mea, statul meu".

Puteti citi aici un fragment

Pe coperta a patra, Andrei Codrescu spunea ca esti critic la adresa Statului. E o atitudine umana sau literara?

D.S.: Da, e interpretarea lui. Eu am fost multa vreme paralel cu registrele statului, n-am avut card, adresa, pana si acum imi duce maica-mea formularele la impozite, tot ea le completeaza. Iar acum cativa ani zicea Patapievici ca trebuie eliminat intermediarul, contabilul, intr-un stat libertarian, cum viseaza el, pentru ca eu, ca om inteligent, pot sa-mi fac singur bilantul. Dar institutiile statului sunt lipsite de logica. Nici unul dintre prietenii mei nu se descurca sa faca genul asta de operatiuni.

De ce ai tinut sa fie atît de scurt romanul?

D.S.: Viviana era foarte nervoasa ca taiam fara sa mai salvez. Nu erau neaparat pagini proaste. In unele seri eram doar beat si taiam. Am scris candva o poezioara pe care o puneam pe marginea textelor, ceva de genul, "textele pe care le fac la betie noaptea tarziu/ a doua zi nu mi le mai recunosc. / De aceea langa ele intotdeauna scriu/ tu care treaz te crezi destept / nu arunca nimic, totu-i frumos”.

Iar romanul a inceput ca o gluma, cu o plecare a Vivianei.

V.M.: Da, dar nu plecasem de tot, plecasem doar pana la mama.

D.S.: Plecase Viviana si eram singur si era o vara de-aia bucuresteana foarte fierbinte. Si se punea smoala pe acoperis, chiar deasupra mea. Dar povestea e mult mai lunga si mai complicata. Si ce simteam eu atunci era mai complicat. Adica traiam pe bune cu ideea ca nu s-ar mai putea intoarce. Facusem eu ceva nasol, nu mai stiu ce, si ma gandeam ca indiferent daca o sa fim din nou impreuna sau nu, chestia aia a stricat pentru totdeauna ceva in noi. Sper ca la cartea asta sa conteze povestea, sa ramana povestea in capetele unora. Plus cateva alte lucruri. Multe din afara cartii. De exemplu, interviul asta e o anexa a cartii.

De ce ai notat la final ca ai scris romanul în 6 ore?

D.S.: Pai in 6 ore l-am scris, si intr-un an si ceva, doi, l-am refacut.

Voiai neaparat sa fie scurt?

D.S.: Scurt in comparatie cu Breakfast at Tiffany’s sau cu Insemnari din subterana? Mi-a povestit mai demult un fost contabil al Uniunii cum primeau scriitorii înainte de '89 bani de la Uniune in functie de cate coli tipografice foloseau. Si scriau romane, nu se jucau. Cel mai tare mi-e teama sa nu se simta oamenii pacaliti ca au dat banii pe o chestie asa scurta.

V.M.: Dar acum, ca ai spus cat ai lucrat la el si cat ai sters, o sa fie consolati ca citesc crema.

Si la Polirom cum ai ajuns, vorbind de joburi?

D.S.: Exact cum scrie in roman. M-a întrebat Lupescu daca vreau sa lucrez la editura, in Iasi, eu ziceam ca vreau sa fiu ziarist; Lupescu a zis ca "munca asta e talpa, hai, vino la mine". In prima noapte de job am baut pana dimineata, era ultima noapte libera, nu avusesem niciodata carte de munca, iar Teodorovici mi-a dat o guma, ca miroseam a bere, si mi-a dat o lista cu semne de corectura pe care sa le invat intr-un sfert de ora si sa ma apuc de o carte. Le-am invatat si mi-au dat o carte a lui Alex Tocilescu, Eu et al., despre care criticii nu prea au scris, desi e o carte misto. Si datorita cartii asteia am mai stat la editura, ca aveam de gand s-o tai la pauza de masa, mi se parea prea greu pentru mine.

Ca cine vrei sa scrii poezie si ca cine proza?

D.S.: Dupa ce m-am lasat de baut mi s-a reconfigurat creierul cumva, pentru ca au inceput sa nu-mi mai placa lucrurile care îmi placeau înainte, am început sa scriu altfel. Acum, de exemplu, traduc poezii vechi ale mele cu o fata, Mihaela Nita (are un blog, le petit mouton, ti-am trimis eu link si ai zis ca-ti place). Traduc cu ea si nu mai am rabdare sa-mi citesc vechile texte. Am renuntat la o gramada de texte scrise in ultimii ani. De fapt, unul dintre ele chiar l-am vandut companiei Vodafone, pentru revista On.

Cu Pascal Bruckner cum te-ai împrietenit?

D.S.: Asta e foarte dragut, ca datorita lui Bruckner m-am cunoscut cu Viviana. Am avut o noapte foarte misto cu el in Iasi, am fost cu el prin tot felul de locuri, inclusiv intr-un camin de fete, studente la Litere. Una dintre ele chiar avea pe perete un soi de poster cu Bruckner, de pe vremea cand facuseram noi o poanta, cu multi ani inainte: am anuntat ca o sa vina Bruckner, ora si locul, ca sa vedem cine vine. Au venit o gramada de fete. Eram siguri ca o sa vina o gramada de fete aratoase. Toate fanele lui Bruckner sunt aratoase. Dar Bruckner nu e intr-un moment foarte bun chiar acum, nu mai e prea bine vazut, fiindca a luat partea politicii americane internationale, iar asta l-a descalificat mult. Iar intr-un fel textul meu e chiar ironic, ce se intimpla acolo vine ca un raspuns la optiunea lui. El a citit cateva pagini traduse in engleza.

V.M.: Editura Trei are un mare merit in relatia noastra - mie mi-a platit telefonul, convorbirile cu Dan, iar Dan l-a cunoscut pe Bruckner fiindca era tradus la Editura Trei.

Apropo de personaje, crezi ca ai creat un personaj de care cititoarele sa se poata îndragosti? Mai ales ca ti-ai pus adresa de mail acolo. Adresa adevarata.

V.M.: De Dan Sociu scriitorul, s-ar putea. De personajul de acolo, mai putin. Eu nu m-as fi putut indragosti de Dan Sociu ala din carte.

Ce fel de reactii astepti pe mail? Ce importanta are pentru tine feedbackul din partea cititorilor?

D.S.: Unul dintre telurile mele e sa-l bat pe Ionut Chiva la numarul de ocurente pe hi5 la adolescente. Eu am vreo 3. Ionut are foarte multe.

V.M.: Dar si titlul cartii e de asa natura. Daca vrei sa te dai smecher, scrii ca cel mai tare iti place 69.

D.S.: 69, Alchimistul, Bucurenci. Daca gasesc pe un blog link la Bucurenci, nu mai citesc blogul. Inseamna ca e o persoana corupta, deturnata, care are criteriile varza. Dar un prieten care-l stie mi-a spus "Dragos are multi fani idioti".

Si tu, Viviana, cum te simti ca personaj al cartii?

V.M.: Eu ma simt foarte bine. Ma simt in pielea mea.

Te flateaza postura?

V.M.: Ma face "grasuta". Ce sa ma flateze? Si se pare ca absenta mea il inspira.

D.S.: Toata cartea e de fapt un sms pe care i l-as trimite Vivianei si care ar suna cam asa: "Viviana, sunt atat de fericit cu tine".

V.M.: Speram sa intru si eu pe google cu ocazia asta, si nu a fost cazul pentru ca nu am aparut in comunicatul de presa. Dar de fapt primul pentru care am fost personaj este Vasile Leac. El a scris o poezie în care apar cu numele meu real. Si mai e un poet, Dumitru Badita.

Viviana, tu urmeaza sa scoti un volum de poezii. Cand si unde?

V.M.: Sunt aceleasi poezii care au aparut în colectia "no name" a lui un cristian, doar ca le-am tradus si in engleza si apar la Editura Trei.

D.S.: Cred ca ar putea fi cativa oameni interesati de textele astea, in afara de cititorii de poezie, fiindca sunt legate de experienta ei cu copiii autisti. Ar fi dragut sa si foloseasca parintilor unor copii autisti, cumva, nu stiu cum.

V.M.: Pe mine ma soca reactia oamenilor atunci cand lucram la scoala speciala si povesteam ce se intampla acolo. De exemplu, am facut la un moment dat autostopul si s-a nimerit sa ma ia cu masina chiar mama lui Sarbu, de la PRO Tv. Si m-a intrebat ce e acolo iar eu, cu gandul sa povestesc cuiva care are bani si ar putea face ceva, am inceput sa-i povestesc. Iar reactia ei a fost "nu-mi spune, nu-mi spune, ca imi face rau sa aud asa ceva". Am dat numele reale ale copiilor in carte, nu am simtit nevoia sa le ascund identitatea, fiindca ideea e ca acesti copii chiar exista si sunt in continuare acolo, sunt la stiri cand se vorbeste despre Romania, si atat. Nu se face nimic pentru ei. Cartea apare dupa ce plecam noi din Romania. Iar tipa care mi-a tradus textele e foarte interesanta, a facut doua masterate la Oxford, si acum face filme. Sunt o groaza de oameni foarte interesanti, ramane doar sa fie descoperiti. Cum e si Oana Sanziana Marian, despre care v-a spus si Dan. Si ea face o multime de lucruri, e foarte talentata. Sunt oameni care ar putea fi angajati ca traducatori pentru literatura romana. Prefata e scrisa de Radu Andriescu, care m-a pacalit cumva. Mi-a trimis un mail in care m-a intrebat cum e relatia mea cu acesti copii, eu i-am raspuns foarte pe larg, iar el a facut prefata din raspunsul meu, la care a mai adaugat cateva fraze. Foarte misto frazele, de altfel. Iar pe coperta a patra vor fi comentariile de pe club literar, pentru ca deocamdata astia sunt criticii mei. De genul: Dumitru Crudu: "e super!". 

Selectii din interviul realizat in numarul 15 (mai) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.wordpress.com