Interviu: Cecilia Stefanescu

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Cecilia Stefanescu, Florin Iaru si Vlad, copilul lor de cateva luni, ne asteptau in livingul cochet si micut, zugravit in alb. Dupa ce am pornit reportofonul, Florin si-a facut de lucru langa noi si a intervenit doar de cateva ori in discutie, iar Vlad si-a cerut tot de cateva ori dreptul la atentie, discret, intre reprize lungi si linistite de privit pe geamurile mari, deschise spre o dupa-amiaza innorata si spre curtea interioara cu multi porumbei.

Cecilia Stefanescu

Cecilia Stefanescu, 33 de ani, a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti si masteratul de Teoria Literaturii si Literatura Comparata al aceleiasi facultati.

A debutat în 2002 cu romanul Legaturi bolnavicioase (reeditat la Editura Polirom in 2005 si in 2006), tradus in franceza (2006) si in polona (2009) si ecranizat (2006) in regia lui Tudor Giurgiu. Filmul a fost selectionat in sectiunea Panorama a Festivalului International de Film de la Berlin, la festivalurile de film de la Karlovy Vary, Cottbus, Los Angeles, Sarajevo etc. si a fost proiectat în peste 15 tari. 

In timpul studentiei la Facultatea de Litere din Bucuresti a participat la cenaclul "Litere" condus de Mircea Cartarescu si a publicat in volumele colective Ferestre 98 (1998) si Tescani 40238 (2000). Apare cu o povestire in antologia Povesti erotice romanesti, 2007, Editura Trei.

In iarna anului 2008, Cecilia Stefanescu a publicat, la Editura Polirom, romanul Intrarea Soarelui. Este casatorita cu scriitorul Florin Iaru si au impreuna un baiat, Vlad, de cinci luni.

Tin minte ca ai citit cindva, la cenaclul pe care il tinea Mircea Martin la Uniunea Scriitorilor, o proza, Dupa-amiaza lui Sal. Sint cinci ani de atunci. Atit ai scris la Intrarea Soarelui?

Sint cinci ani daca ar fi sa judec din momentul incheierii primei mele carti. Cinci ani de cind m-am apucat si pina am pus punct. Dar in acesti cinci ani am avut si pauze, in care am lucrat la ecranizarea Legaturilor si am mai facut diverse lucruri. Uite, de exemplu, l-am facut pe Vlad, baietelul meu.

Dar, apropo de intrebarea ta, ma uimeste un pic asteptarea asta bizara pe care mi se pare ca o are un anumit segment de public de la scriitori. Am auzit multe comentarii legate de aparitia cartii mele in care se spune pe un ton dojenitor ca, of, a durat atita vreme sa mai scot o carte. Mi s-a parut ciudat. E ca si cind un scriitor ar fi obligat sa scoata o carte la doi-trei ani, altfel pare neserios. Mie neserios mi se pare sa scoti atit de des.

Cred ca in cazul multor cititori asteptarea nu se referea la "confirmarea" pe care o cauta critica, ci erau pur si simplu oameni care vazusera filmul sau citisera prima carte, le placusera si erau curiosi ce-o sa mai scrii.

Sint multi oameni care au vazut filmul si nu au citit cartea sau care au vazut filmul si habar nu au cine e regizorul, nemaivorbind de autoarea cartii dupa care s-a facut filmul. Nu ma imbat cu apa rece. Poate din afara pare ca daca ai facut un film sau daca ai fost tradus, esti mai cunoscut dintr-o data. Eu eram cunoscuta printre prietenii mei.

Cunoscut putem sa zicem ca e Mircea Cartarescu, eu sint un scriitor la a doua carte care a facut ceva mai mult decit altii in sensul vizibilitatii, dar la cunoasterea cu "c" mare cred ca multi nu o sa ajunga nici la a zecea carte. De asta cind aud cuvintele "succes" si "cunoscut" alaturate unui scriitor de virsta mea devin circumspecta. In realitate, intri intr-un mecanism care la prima vedere poate lasa doar impresia ca esti mai cunoscut.

Ca, de exemplu, revistele glossy se intereseaza de tine si apari machiat si pomadat si impopotonat in ele. Sau ca apari la televizor mai mult decit colegii tai. Sa fii tradus, de pilda, nu e neaparat o realizare in sine, desi recunosc ca e mai mult decit au multi alti scriitori. Succes inseamna sa scrie ziarele despre tine – pentru ca, stiti foarte bine, cronicile din ziarele occidentale importante valoreaza ceva; nu face orice reporter de teren cronica in ziar.

Si vorbim aici de notorietate, nu neaparat de valoare. Asa, eu am multi scriitori romani preferati, de la Mircea Ivanescu, care e aproape invizibil in momentul de fata, la Stefan Agopian, Mircea Horia Simionescu sau Mircea Cartarescu. Si prietenii mei – T.O. Bobe, Ion Manolescu, Sorin Ghergut, Razvan Radulescu. Sint oameni care scriu excelent si care nu se bucura de atita notorietate.

Noi vorbeam de faptul ca ai o imagine putin mai spre cool, poate si datorita filmului sau faptului ca ai scris la Elle, poate si datorita temei primului roman...

Da, dar tema primului meu roman nu e lesbianismul. Prima mea carte are mai degraba o miza poetica, am topit in ea multe carti de poezie si multe poezii pe care nu mai aveam curajul sa le scriu. Si e o carte care ar putea fi orice, numai comerciala, nu.

Faptul ca ea a capatat la un moment dat o valoare comerciala, ca s-a vindut peste asteptari, intr-o perioada in care multi autori tineri plateau pentru a-si vedea cartile aparute, ca a fost ecranizata si tradusa e adevarat, dar n-o sa ma scuz pentru asta, fiindca eu chiar nu am contribuit cu nimic in afara de faptul ca am scris-o.

Nu mi-am facut PR, nici tricouri cu poza mea, nu mi-am facut site, nu am curtat critici, nu m-am facut "simpatica", ba dimpotriva, as spune. Iar propunerea lui Tudor Giurgiu de a-mi ecraniza romanul a venit intr-un moment foarte delicat pentru mine. Intilnirea cu el a fost una dintre cele mai bune.

Cind ai lucrat la scenariul pentru Legaturi…, ai invatat ceva privind scrisul din tehnica regizorala, din transformarea cartii intr-un scenariu?

Scrisul la scenariu e foarte greu si e o meserie total diferita de a face literatura. Sigur ca te ajuta faptul ca stii sa legi frazele sau ca stii sa construiesti personaje, dar regulile dramaturgice functioneaza cu totul altfel, intr-un fel invers fata de ce cauti in literatura. In literatura eu caut stilul, un tip de surpriza, care vine din cuvinte si din modul lor paradoxal de se alatura.

Or, in scenariu e limpede ca nu faci decit sa bifezi o etapa din produsul final, o etapa foarte frusta si seaca, n-ai loc sa pui zorzoane literare si nici nu e de dorit. Nu trebuie sa intri in capul personajelor, nu trebuie sa spui ce gindesc ele, pentru ca n-ai de unde sa stii, spectatorul nu vede decit ce se intimpla pe ecran. In plus, ca scriitor ai o imagine foarte limpede despre ce inseamna in economia povestii un anumit personaj si cum arata el, si in mod inevitabil imaginea ta nu se confunda cu ideea regizorului.

La Legaturi… era si foarte greu, de pilda, sa gasesc fetele pe care le-as fi dorit eu. Pentru ca trebuie sa faci o alegere printre actorii care exista. Fetele din film sint frumoase, sint cool, iar eu le-as fi vazut mult mai sterse, mai putin pronuntate, decupate mai degraba din peisajul prafuit al anilor '90.

Pe Sandu l-as fi vazut mai mult ca pe o fantasma. Dar, cum nu poti reda in film ideea naratorului necreditabil, decit printr-un voice over care de cele mai multe ori va suna ridicol, am optat pentru o constructie in care toate personajele sa fie necreditabile. Important este insa cum vede regizorul povestea.

E o experienta care pentru un scriitor, un om cu o munca singuratica, e o incercare. Dar iti face bine la nivel uman, pentru ca incepi sa intri intr-un fel de asociatie in care oamenii colaboreaza, e un intreg proces care te disciplineaza.

Cu putine exceptii, mi se pare ca scriitorii sint oameni destul de rigizi, au idei bine definite despre lume si viata, pentru ca au o munca solitara. Stau toata ziua in casa si clocesc aceleasi lucruri si inevitabil gindirea se osifica, chiar daca scheletul e al unei opere marete; dupa un anumit prag de virsta se si vede. Probabil e un defect profesional de care ajungem sa suferim cu totii.

Intrarea soarelui mi se pare un roman chiar mai cinematic decit Legaturi...

Va garantez ca daca nu s-ar fi ecranizat Legaturile…, nu am fi avut discutia despre "cinematografismul" romanului Intrarea soarelui.

De ce nu, mie imi aminteste de o gramada de filme, de Sinuciderea fecioarelor, de Tim Burton, de Lynch... Copiii aia putin morbizi amintesc de Corpse Bride. Si coperta.

Da, ai dreptate, coperta e foarte inrudita cu Corpse Bride. Acum imi dau seama, nu a fost premeditat. La Lynch ma gindisem, sint o foarte mare admiratoare a lui. Un alt regizor care-mi place foarte multe este Éric Rohmer, un tip care a terminat filologia si care se vede ca a citit foarte mult.

Intrarea Soarelui
Cecilia Stefanescu, Intrarea Soarelui, Editura Polirom, Colectia "EGO.Proza", 2008, 368 pg., 35 lei

Apropo de coperta, cum de a facut-o Florin, cum de apare pe ea o papusa a Mariei Popistasu? Pare o coperta facuta intre prieteni.

Papusa e facuta de cea mai buna prietena a mea, actrita Maria Popistasu, o vazusem de multa vreme la ea acasa si, cum mie imi trebuia o ilustratie morbida, apasatoare, i-am cerut-o. Florin a fotografiat-o si a conceput coperta. Cred ca am reusit sa transmit ce voiam, si sa pun cite putin si din oamenii de care m-am inconjurat in ultimii ani.

Am ales aceasta imagine si pentru ca face legatura cu finalul primei carti, in ciuda criticilor care mi s-au facut, si anume ca nu e deloc atractiva. Sigur, daca o voiam atractiva, as fi facut-o roz, cu doi indragostiti sarutindu-se.

Din textul de pe coperta a IV-a inteleg ca vrei sa recuperezi un fel de dragoste in cartea ta, dar ce se intimpla e o dragoste foarte violenta. Mie mi s-a parut ca nici nu e neaparat dragoste, uneori mi se pare ca sint doar doi oameni obsedati unul de altul.

Asta in cazul in care iei partea a doua drept realitate.

Dar asa am luat-o. Desi poate parea o proiectie, fiindca porneste dintr-un moment care nu e posibil.

N-am pus intimplator motto-ul din Salinger despre artistul vizionar. Poate ca Sal nu e artist in modul traditional al cuvintului, dar e un copil foarte special, care reuseste sa-si vada viitorul. Intr-un fel partea a doua e realitate in masura in care ceea ce vede el e foarte probabil ca se va intimpla.

Mie mi-a adus aminte de Mulholland Drive, cu tipa care isi vede propria moarte...

Da, da, ai dreptate. Finalul te face sa intelegi altfel tot ce ai vazut inainte, iti schimba complet perspectiva asupra a ce credeai ca s-a intimplat. Ce-ai vazut inainte e visul ei. Fata e o sinucigasa si, inainte de a lua decizia sa termine, are aceasta viziune a unei posibile vieti fericite si e foarte interesant ca se pune, de fapt, in pielea unui alt personaj.

Si povestea mea e tot o proiectie a personajului, care urmeaza sa se intimple in viitor, daca ar fi ca el sa-si supravietuiasca – in fine, cred ca cei care au scris pina acum despre carte n-au citit-o cu destula rabdare, poate pentru ca nu le-a placut indeajuns. Altfel nu-mi explic confuziile.

E in mod evident numai povestea baiatului, numai varianta lui de realitate. El e singurul care vede un cadavru si reuseste cu usurinta pe care numai visul ti-o poate da sa-i taie degetul cu un briceag.

Cecilia Stefanescu
Florin Iaru si Cecilia Stefanescu

Unde ai copilarit?

Pe linga Parcul Libertatii. De fapt, in fostul cartier Antim. Nu stiu daca voua va mai spune ceva, pentru ca acum nu mai exista decit bucatele din el. Se intindea intre Uranus si Casa Poporului, intre Mitropolie si Piata Cosbuc. Practic pe zona in care e o parte din bulevardul Libertatii. A ramas manastirea Antim, care a fost mutata cu buldozerele dupa blocuri si de unde eu mincam, la fiecare sfirsit de ore, coliva pe foile smulse din caietul dictando.

Era o imagine absolut apocaliptica. Noi stateam in zona Rondului Cosbuc, care arata ca un cerc cu stradute ramificate. Jumatate din cerc si din razele lui erau case demolate, noroi, moloz si santier si jumatate ramasese ca o plomba, iar noi pe marginea prapastiei. In '90 ar fi trebuit sa ne mutam, primiseram deja repartitie in comuna Catelu.

Nu stiam ce inseamna Catelu, dar imi inchipuiam ca e ceva cumplit. Iar cind a venit Revolutia a fost ca o salvare personala. Ramineam cu prietenii mei, cu scola, casa, cu toate lucrurile pe care le stiam. Cind in copilarie esti obligat sa pleci din locul in care ai crescut, e ca si cind ti se amputeaza ceva din propriul trup.

Noua literatura

Selectii din interviul realizat in numarul 21 (februarie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.ro




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera