Interviu - Calin Torsan

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Pe Calin Torsan l-am descoperit pentru prima data pe coperta unei carti de la Curtea Veche, Povestiri mici si mijlocii – volum de proza scurta scris in patru: Cosmin Manolache, Calin Torsan, Sorin Stoica si Ciprian Voicila. Il mai puteti descoperi si voi pe alte coperti: Cartea cu EURI, Scoala de mucenici si, cea mai noua, Recycle Bun. Anul trecut l-am cunoscut la festivalul sBrot, intr-o garsoniera aglomerata de pe Victoriei, inconjurat de prieteni si o atmosfera placuta – am mincat floricele, am baut vin si am tot povestit, mai mult el. Anul asta l-am cunoscut si mai bine la Festivalul Medieval de la Sighisoara, unde a fost invitat sa cante impreuna cu formatia Einuiea. Despre carti, muzica, Bucuresti, Sighisoara si alte, in cele ce urmeaza, doamnelor si domnilor, Calin Torsan.

 torsan

O intrebare pe cat de cliseizata, pe atat de interesanta, pentru cititori: cand a inceput povestea ta cu literatura si cum?

Am inceput sa scriu inca din copilarie. Am auzit asta de mii de ori. Din gura unor oameni destepti, din gura unor puslamale. Dar asa mi s-a intamplat. Scriam un fel de felicitari mamei mele. De 1 si 8 martie, de ziua ei, in 5 octombrie, in sfarsit de Sf. Marie. Si erau altfel de texte decat cele cu care eram obisnuit. Nu erau nici compuneri, nici comentarii literare. Erau ceva, banuiam asta, dar nu stiam nici eu ce. La sfarsitul fiecarei scrisori, cate un sec si aplicat Hai, Dinamo!

Texte care sa ma mire si pe mine de ceea ce puteam scoate din minte, pe care sa le recitesc cu un oarecare interes si o oarecare placere, am ajuns sa insailez abia spre 25 de ani. Atunci, dintr-un soi de exploatare a singuratatii pe care mi-o alimentam, am inceput sa compun situatii, personaje, decoruri care si astazi ma mai atrag. O mare parte dintre acestea se pot intalni in Scoala de mucenici. Cateva, in Povestiri mici si mijlocii. Am simtit atunci, scriindu-le, ca nu sunt simple gaselnite, ca as putea trezi interesul unui oarecare public. Primisem confirmari din partea mai multor prieteni lectori.

Esti arhivar si bibliotecar la Muzeul Taranului Roman, cum iti influenteaza munca scrisul?

De la aceeasi varsta, 25 ani, am ajuns conjunctural angajat al Muzeului Taranului Roman. Am fost, pe rand, arhivar si bibliotecar. Cartea mea de munca nu pomeneste niciuna dintre aceste ocupatii debile. Pe ea sta scris frust: trezorier II. In sfarsit, ocupatiile pe care le-am exercitat s-au desfasurat in spatii si timpi extrem de favorabile indeletnicirii de a scrie. Eram mereu singur, sub cupole imense, unde mustele bazaiau cu forta unui ciocan pneumatic. Stateam si cate opt ore la munca, desi nu era nevoie de prezenta mea decat vreo trei, patru ceasuri, numai pentru a mai termina sau cizela cate un text. Scriam numai cand simteam colcaind in mine un fel de stare de inspiratie. Niciodata cu gandul ca as putea publica ceva. Cu toate astea, eram sigur ca textele mele stau in picioare.

Cum ai inceput sa canti?

La fel, am inceput sa cant de mic. Intr-o orchestra pioniereasca. La clavieta - un instrument nemtesc de suflat - si la mandolina. Cate doua, trei ore dupa cursuri zaceam in sala de muzica, alaturi de alti douazeci, douazeci si ceva de copii care formau ansamblul. Si nu ma entuziasma prea tare acest apendice al preocuparilor mele.


calin torsan

Unde te putem auzi cantand?

Pot fi ascultat, de obicei, in cluburile bucurestene, desi, mai nou, prezentele grupului meu sunt aproape in totalitate apanajul oraselor de provincie. Cu siguranta, odata cu inceputul noii stagiuni teatrale, pot fi receptionat in doua dintre spectacolele teatrului Nottara. In care cant la scena. Live. De trei ori dragoste si Ritmuri.

Cate ceva despre Domnisoara Pogany si despre mai noua Einuiea…

In 1994 puneam pe picioare, impreuna cu chitaristul Claudiu Lobont, grupul Domnisoara Pogany. Un duet. Au ramas in urma noastra cateva inregistrari facute la Radio Delta, pe vremea cand acest post emitea din sediul Leul, al Facultatii de Electronica. Si vreo doua, trei concerte date la al doilea sau la al treilea festival sighisorean. Dupa doi ani intregeam formula cu un violoncelist si un percutionist. Au urmat scindarile aproape firesti. Prioritatile aveau sa ne desparta. Si sa ne recompuna in formule care au functionat distinct. Domnisoara Pogany a fost una dintre aceste formule. Am inregistrat trei albume, toate pe piata muzicala. Am dat sute de concerte, am facut muzica de film si de teatru. Am avut istoriile noastre, mai mult sau mai putin extraordinare. Am cantat in deschiderea lui Alexandru Balanescu si nu am putut sa ne acordam pentru un concert dat pentru Ambasada Venezuelei, de beti ce eram.

Einuiea a aparut aproape firesc. Intr-un grup de prieteni. Cantasem fiecare dintre noi ani buni de zile. Ne-a legat decisiv prezenta in Japonia, timp de doua luni, timp in care am performat in cadrul pavilionului Romaniei de la Expozitia Mondiala din 2005.

calin torsan

Pe langa job, scris si muzica, mai esti si familist; cum se impaca toate astea? Cum te imparti? Cum faci fata? Cand mai scrii? Cand mai joci fotbal?

Existenta mea pare, cel putin din exterior, una agitata: repetitii, deplasari. Exista, intr-adevar, multe dezacorduri la nivel familial. Ma impaca de multe ori faptul ca aduc bani in casa, ca imi pot dubla, in multe dintre lunile anului, salariul de la muzeu. Ca am avut ocazia sa imi plimb nevasta si, mai nou, fiica, in locuri la care nu as fi avut acces ca simplu bugetar. Cu toate aceste avantaje, am avut parte de mii de discutii conjugale: admiratoare, nopti albe, turnee prelungite, mediu alunecos, artistic. Mi-am impus, cu toate astea, o rigoare teutonica: respect un program individual de pregatire a repertoriului. Sunt strict in privinta studiului intrumentului. Pentru repetitiile cu grupul nu fac derogari.

Cum au fost primite cartile tale? Ai avut recenzii pozitive, negative, ai decupat articole din reviste? Cum te impaci cu critica, cu cititorii, cu editurile?   

Nu mai decupez de mult timp din ziare. Recunosc ca multa vreme am fost influentat de eventualele aparitii in presa. Mai nou, m-am despartit de tot ceea ce a insemnat cronica asupra gesturilor mele. Le-am arucat la gunoi cu un soi de regret, acela al abandonarii unei anumite varste. Sau stari.

Nu am urmarit recenziile cartilor mele. Am aflat, inevitabil, de cronicile lor. Sa spunem favorabile. Majoritatea celor care au scris despre ele, vreo doi, trei oameni, imi sunt si apropiati. Nu pot spune chiar prieteni. Asa ca recenziile au fost pe masura incordarii pe care o provoaca apropierea de un om sau altul. M-a amuzat cand am descoperit, recent, o cronica negativa pentru ultima mea carte. Aparuta intr-un ziar destinat diasporei canadiene. M-am gandit profund daca lucrurile nu sta intocmai asa.

Am vazut in “CV-ul putin romantat” de pe site-ul Humanitas ca spuneai despre tine ca ai ajuns “pisalog” – asta inseamna cumva si ca esti migalos cu textele tale, sau le scrii dintr-o bucata? “Pandesti momentele de inspiratie” sau e o chestie care vine de la sine, scrii asa cum si vorbesti despre ce ti se intampla? De fapt, cum scrii?

Am scris mult timp numai in momentele de inspiratie. Nu stiu sa explic ce sunt aceste momente. Stari, dispozitii, trairi. Este ca si cum simti ca te taie pisarea. Si trebuie sa te pisi. In momentul in care am publicat si, mai ales, in clipele in care am dibuit ca voi mai putea publica, ceva s-a schimbat in felul meu de a aborda aceasta indeletnicire. Am simtit acut cititorul, cu timpii si asteptarile sale. Nu am scris pentru el, dar m-am pus mereu in ecuatia lui. A ajuns sa ma apese fiecare cuvant. Evident, exagerez. Am pritocit tot ceea ce am pus pe foaie, mai degraba decat o faci cu varza pusa iarna la murat.

In ce locuri din Bucuresti putem sa dam nas in nas cu tine? Pe unde iti place sa iesi?  Unde bei o bere?

Nu ies in Bucuresti. In sensul clasic. Intamplator, ajung in crasme de care majoritatea oamenilor se fereste: in zona garii sau a pietei Matache. Imi plac bombele. Acolo unde singurul criteriu valabil este acela de a-ti bea mintile.

Amintiri placute sau neplacute in legatura cu vreo zona din Bucuresti?

Imi place Bucurestiul, pe atat cat nu imi place. Evit si sunt scarbit de cocalarie. Am intalnit-o peste tot in tara. Nu stiu ce poate sa schimbe un cocalar. Este sigur pe el, siguranta pe care si-o exprima in doua, trei propozitii primitive. Fute, bea, porcaieste. Cine mai este ca el? Incult, la granita inacceptabila a inculturii, jegos pana in maduva oaselor, cocalarul se bazeaza pe lipsa de discernamant, pe complexul de superioritate creat in timp, ca urmare a lipsei sale de responsabilitati. El poate fute in gura pe oricine, poate corecta si plesni - am vazut asta de nenumarate ori - poate face bani din orice.

Cateodata, din ce in ce de mai putine ori, Bucurestiul imi da sperante. Din ce in ce mai putine.

Cum a luat nastere festivalul sBrot si ce este el?

Festivalul sBrot nici nu exista. Daca ar exista, n-ar mai fi. Este, pur si simplu, o intalnire intre prieteni. La inceputul fiecarei noiembrie. O saptamana in care prietenii pictori expun in casa altui prieten, pe timpul careia apropiatii scriitori isi lanseaza in locuri virane carti in doua sau trei exemplare, timp in care cele opt sau noua formule de apropiati canta pentru toti acesti ceilalti pretenari. Renascut din ideea defunctei reviste sBrot, festivalul poarta odata cu el amintiri, regrete, nostalgii.

De cat timp la Sighisoara? Cum a fost anul asta, spre deosebire de celelalte editii?

Pot sa spun ca m-am definit ca muzicant in spatiul sighisorean. Odata cu festivalul. Sunt unul dintre batranii care a participat la el. Acolo am fost constient pentru prima data ca gesturile mele sonore implinesc un public. Si nu-mi venea sa cred. Si imi doream cu bucurie de copil sa intalnesc acesti oameni si la editia urmatoare.

Anul asta am regasit aproape aceesi liniste pe care o puteai dibui, pe strazile cetatii, la primele editii ale festivalului.

Nu am mai intalnit animaleala pe care o resimteai la editiile anilor 2000, 2001, 2002, cand oamenii borau la colturi de catedrala, isi pocneau capatanile cu halbe goale si se alergau cu siringa plina cu sange infectat cu HIV. Am simtit ca lucrurile au luat intorsatura normala, cu muzicanti zdranganind pe ulicioare mai frumos decat cei de pe scena, cu oameni dispusi sa-si piarda noaptea in fata scenelor, cu dimineti senine si linistite.  




1 comentariu

Interviu - Calin Torsan
Aurel Virlan
#1 -

Artist si discret... in acelasi timp

Ce bucurie sa il revad intamplator pe acest trubadur scriitor.
L-am intalnit in duetul Domnisoara Pogany la SIghisoara... ce dialog deosebit intre o chitara si instrumente de suflat!
Da' Calin canta cu sufletul!, gura e doar un mijloc plastic...
Ma bucur ca fototeca Agerpres are imagini de acolo cu semnatura mea... ca io asta imi eram pe atunci: fotoreporter la Agerpres (Rompres pe atunci).
Am apucat sa il vad si sa il ascult si in Domnisoara Pogany extinsa.
Abia astept sa il vad si ascult in noua formula.

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera