Iepurasul spatial si kitschul mediatic

Update la cerere: SPOILER! Cu mentiunea ca nu conteaza ce cititi, trebuie sa vedeti!

Prima reactie cand se termina I hate Helen este "Wow, ce haos a fost. Beton!". :)



Piesa, scrisa un dramaturg tanar si neconventional, Peca Stefan, si regizata de Carmen Vidu, nu prea seamana cu nimic din ce am vazut pana acum. Cu o coerenta data intentionat peste cap si cu scene care penduleaza intre hilar, introspectie si violenta, I hate Helen este, cum spunea Ionut Cioana intr-un discurs teoretic interesant si foarte bine argumentat, o parodie a formelor mediatice.



Steve (interpretat de un Marius Manole care oscileaza perfect intre ingenuitate si grotesc), e exemplul perfect de om mediatic. Are o emisiune TV transmisa pe Internet si show-ul lui preferat e un serial animat numit "Jerks and Emerson", o poveste despre eroi intergalactici care salveaza universul de termite (printr-o modalitate fiziologica pe care va las sa o aflati cand vedeti spectacolul). Mai exact, "Atata timp cat va exista universul, iepurasul spatial Emerson va veghea asupra lui". Suntem in siguranta, deci :).



Obsesia mediatica ne aminteste de "Requiem for a dream" sau de "Zapping-ul" lui Cristi Mungiu, prin iluziile frumos colorate care ajung sa devina reale si mai ales sa domine in viata noastra de zi cu zi.



Steve se indragosteste de Helen (jucata de Antoaneta Cojocaru) dar, cum nu suntem intr-un film romantic cu happy end, ea pleaca la Paris cu o bursa si se casatoreste, penibil, cu un grec. Cel putin asta e varianta ei, varianta grecului fiind ca de fapt era casatorita cu el de ceva timp si plecase la un moment dat din Paris un an cu o bursa...



In ajutorul lui Steve care sufera vine, bineinteles, Jerks, personajul de desen animat care invadeaza lumea reala si ii explica lui Steve cum sta treaba cu femeile. Mai exact, sunt niste curve si bietul Steve trebuie sa-i omoare si pe grec, si pe Helen.

Grecul sfarseste fara sa stie exact ce i se intampla si spectatorul are senzatia ca vizioneaza un film snuff. De fapt, toata piesa are aerul unei comedii noir sau a unui thriller grotesc, a unei lumi a mitologiilor ridicole si a unui kitsch ostentativ.



Una dintre cele mai neasteptate aparitii este intrarea in joc a lui Peca Stefan, interpretat cu umor si naturalete de Iulian Postelnicu (cu atata naturalete incat poti crede cu usurinta ca insusi autorul piesei este pe scena). Peca, tanarul geniu al dramaturgiei, este invitatul special al unui "festival underground pentru oamenii cu adevarat liberi" si in spatele lui se proiecteaza pareri "docte" despre viata si opera artistului, "apartinand" unor nume precum Ion Iliescu sau Dinu Sararu :).



Cum se termina piesa? American si stereotip, cu Steve transformat intr-un psihopat tip, care o ucide pe iubirea vietii lui si scrie cu sange prin camera I hate Helen. Si la i foloseste drept punct capul genialului Peca :). Ce poate fi mai kitsch decat atat?



Un spectacol multimedia, deci, inteligent si amuzant, care oscileaza intre mai multe planuri si care, vorbeste, in fond, dincolo de amalgamul mediatic, despre cel mai simplu lucru cu putinta: dragostea. Faptul ca iepurasul spatial sau autorul piesei sunt implicati tin de stil si de un fel particular, de "om recent" in a percepe lucrurile si de a spune chestii serioase in cel mai neserios mod cu putinta.

Piesa, cu toate ingredientele postmodernismului pe care le-am invatat la scoala (autoreferentialitate, kitsch, ironie, parodie, marginalitate, simulacrale lui Baudrillard, subminare din interior a formelor traditionale... etc), nu trebuie luata foarte in serios asa cum nici ea insasi nu se ia in serios si isi asuma statutul de conventie. Tocmai aceasta este, cred, miza sa.