Generatia care s-a pierdut pe undeva

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Da, am citit despre generatia Peter Pan, cei care nu se mai casatoresc si nu mai fac copii, am citit si despre corporatisti versus (pseudo)artisti, numai ca nimeni nu a vorbit pana acum despre noi, generatia care s-a pierdut pe undeva.

Nu am trecut prin comunism, dar am gustat din combinatiile lui. Am crescut cu Cartoon Network in engleza si am mestecat guma Turbo, dar nu despre asta e vorba aici.

Cand eram in liceu, credeam ca vom schimba lumea, credeam ca vom ajunge cunoscuti sau importanti, ca ceea ce vom face va fi GRANDIOS.

Am citit mult. Ne-am uitat la filme. Am invatat limbi straine. Am plecat prin alte tari in vacante sau la studii. Ne-am intors. Ne-am intors si am ramas AICI.

Nu ne-am ascultat parintii. Nu am dat la Medicina sau la Drept pentru ca ziceau ca „e de viitor”. Ne-am dus la Comunicare, la Jurnalism, la Teatru, la Regie, la Coregrafie sau, daca chiar nu ne gasisem vocatia – la ASE. Nu am vrut sa plecam din tara, desi am fi putut.

Am trait mereu cu senzatia ca prin arta vom ajunge sa schimbam mentalitati si ne vom pune talentul in valoare, prin scris, jucat, regizat, creat.

Atunci cand aveam 18 ani, ne gandeam ca cei de 25 sunt batrani si ca SIGUR la 26 de ani vom fi mutati la casa noastra, eventual casatoriti si cu un copil pe drum.

Acum avem 24-28 de ani. Suntem necasatoriti si fara copii, dar avem wallul plin de poze de la fosti colegi de generala care nu mai inceteaza cu pozele de la nunta, botez, vacanta la mare, copilul dezbracat.

(Chiar asa, dragi mame, fac o scurta paranteza. Stiu ca bebelusul este centrul universului vostru, e si normal. Si ca ramane copilasul vostru si dupa ce implineste 5,6,7...X ani. Dar, data viitoare cand puneti zeci de poze cu el dezbracat, in diverse ipostaze, ganditi-va la facebook ca la un paradis la pedofililor.

Nu trebuie sa stergeti pozele, Doamne Fereste, macar schimbati optiunile de privacy si selectati Only Me. Ca oricum, doar pe voi va priveste de fapt. Copilul acela o sa va multumeasca intr-o zi.)

Revenind. Am trecut prin facultate. Am mers la cursuri de specializare, la workshopuri. Ne-am laudat ca i-am vazut pe Godard, Kieslowski, Tarkovski, Lars Von Trier, Fellini, Kim Ki Duk, Wong Kar Wai, ca i-am citit pe Sartre, Henry Miller, Kundera, Boris Vian, Eugen Ionescu, Bukowski, Kafka, Cioran, Eliade, ca am mers la conferinte, la lansari de filme, de carte, de teatru, de moda.


Sursa foto 1, 2

Parintii nostri nu au avut pile in domeniul ales de noi; „daca nu ne-ai ascultat si ai dat la facultate de capul tau, acum descurca-te. Noi n-avem ce sa-ti facem.”

Ce sa ne mai lungim, am trecut prin joburi sezoniere, am colaborat cu diverse reviste obscure, am participat la proiecte europene de unde banii intarziau sa apara, am avut sefi care nu ne-au facut contracte de munca, apoi au „uitat” sa ne dea banii, am cautat, am cautat si am tot cautat. Ne-am cautat locul.

Asta nu inseamna ca nu ne-am revoltat atunci cand ii vedeam lucrand in companii mari, pe o caruta de bani, pe fostii nostri colegi care faceau greseli gramaticale, care nu stiau sa lege 2 cuvinte sau al caror film preferat era unul de duzina de la Hollywood.

Da, i-am dispretuit. Nu, nu am facut nimic in sensul asta. Da, ne-am lamentat si am discutat despre asta cu „cei ca noi”.

Cei ca noi sunt acum:

- actori buni care in loc sa joace in filme mari sau pe scene mari, au tot felul de jobulete, pentru a-si plati facturile: animatori la petreceri, voice-over pe diverse spoturi, editori la diverse site-uri;

- cantareti talentati care isi inregistreaza piesele pe cont propriu, isi organizeaza concertele de unii singuri si spera la o recunoastere care intarzie sa apara, apoi se ingroapa in alte joburi, ca sa isi poata plati chiria;

- jurnalisti care nu au mai avut loc in presa si lucreaza acum in PR – adica dau mailuri si telefoane;

- publicitari care sunt in internship de un an si tot asteapta sa prinda un Cannes, dupa ce au plecat de la celalalt internship care a durat 6 luni;

- ASE-isti care lucreaza la companii farmaceutice si se ocupa de „acte”;

- absolventi de Drept (care facut facultatea pentru ca asa au vrut ei, nu pentru ca i-au presat parintii) care introduc date in tabelele Excel ale firmelor;

- fotografi talentati care isi platesc chiria din nunti si botezuri si lucreaza, in rest, pe proiecte no-budget;

- scriitori care-si recitesc documentele Word si nu au nicio sansa la editurile din Romania, paranoice in legatura cu subiectele tabu;

- absolventi de Poliehnica, ajunsi in IT, care castiga mult, dar nu mai au timp sa isi cheltuiasca banii sau sa se dedice unui hobby.

- si toti cei care simt ca sunt pregatiti sa faca mult mai mult de atat, numai ca nu isi gasesc contextul potrivit.

Daca ne uitam in jur, ne dam seama ca nimeni nu este acolo unde visa. Ca nimeni nu are jobul pentru care s-a pregatit, a invatat, nu a dormit nopti, a dat examene. Sau mai rau: a ajuns la jobul dorit, numai ca tot ceea ce a invatat la scoala este inaplicabil la locul de munca.

Cautam modele. Ne uitam la poze vechi cu regizori, actori, scriitori, muzicieni. Citim despre vietile lor. Incercam sa gasim similitudini. Degeaba. Suntem in 2013 si tanjim dupa o epoca boema, care a disparut sau e pe cale sa dispara.

Cu toate astea, inca mai avem rabdare. Inca ne uitam la filme bune, citim, ne gandim ca mai trebuie sa asteptam, ca trebuie sa ne „sincronizam”, ca nu putem schimba lumea asa, de unii singuri. Trebuie sa ne adunam macar 3 oameni ca sa facem un proiect bun, trebuie sa ne adunam macar 4 oameni ca sa facem un scurtmetraj misto, trebuie sa fim 2 ca sa ne impingem de la spate si sa nu renuntam pe drum.

Suntem o generatie care s-a pierdut pe undeva si care e cat pe ce sa renunte. Ne-am pierdut motivatia si ne e frica sa nu fim prea putini.

Citeste Editoriale de Andreea Lupescu.

Pe aceeasi tema:



14 comentarii vrei sa comentezi?

Generatia care s-a pierdut pe undeva
C
#1 -

Generatia pierduta in cearceafuri si nisip

S-au pierdut in pat intr-o duminica lunga cat 7.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
o tipa din aceasta generatie
#2 -

Punct ochit

, dar cu ceva carente. Articolul putea fi scris mult mai bine (parerile legate de ce pun prietenii tai pe Fb nu-si aveau locul), dar apreciez subiectul.

Totusi, cred ca se poate aplica in orice tara, nu doar intr-un context post-comunist. Oamenii din industriile creative au intotdeauna de suferit, indiferent de natura carierei pe al carei drum au pornit.

Acum se cauta joburi pentru consumeristi (servicii, tehnologie, vanzari), iar partea artistica e ignorata complet. Cu toate astea, cum zicea un profesor de la Comunicare, un adevarat artist creeaza datorita constrangerilor exterioare. Altfel n-ai avea libertate interioara.

Astea fiind zise, astept articole mai cu substanta din partea voastra. Am vazut ca se poate. Keep it up!

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Bobo
#3 -

it's not all bad

Hah! Ma regasesc, daaar suna putin pesimist ce ati scris voi acolo, nimeni sau foarte putini sunt realizati in viata la 24-28 de ani, inclusiv cei pe care ii admiram :D Cred ca la varsta asta e ok si deloc neobisnuit sa ne mai si distram, bucuram de varsta, "simtem bine" cum ar zice baietii de la mine de la scara :)) chestiile serioase se mai pot face si mai incolo dupa 30 :) Eu chiar daca nu sunt, la 25 de ani, fix acolo unde visam pe la 18, nu pot sa ma plang, am un job decent(corporatist din pacate pentru creativitatea mea; din fericire pentru portofelul meu din care nu mai zboara fluturi cand il deschid) si chiar daca nu e "dream job", banii intra luna de luna, pot sa-i cheltui/investesc asa cum imi doresc, in asa fel incat prin jumatatea de viata non-profesionala sa compensez vreo eventuala candidatura la generatia pierduta :) Overall depinde si ce te face fericit, daca e doar cariera (in orice domeniu ar fi) sau vezi un job doar ca pe o modalitate de a-ti face viata mai frumoasa si, desi nu iubesti job-ul ala, te ajuta sa get by pana gasesti ceva mai bun...in rest o bere rece intr-o seara de August afara pe terasa e realizare suficienta pt 20 si ceva de ani :D

p.s revenind la baietii de la mine de la scara, pt ei se pare ca si o cola la pet + o punga de seminte e suficient pt 24-28 de ani, ba chiar si dupa :))

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Mihai
#4 -

Partial

Ma regasesc partial in articol. Am trecut si eu prin fazele astea, dar din fericire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reusit sa revin.

Multi dintre noi nu realizeaza, poate nici autoarea articolului, ca din acest text si din trairile noastre se degaja SINGURATATEA. INSINGURAREA. Si asta pentru ca ne-am creeat o imagine falsa despre viata si despre noi insine. Nu ne-am nascut ca sa facem lucruri marete( voiam sa ajung presedinte!) si nici macar sa realizam proiecte. Ci sa traim. Dar nu prin instincte, ci prin suflet. Prin a te darui celui de langa tine. Si cati au nevoie...

Si cand citesc comentariul lui Bobo, de mai sus, care spune ca "hestiile serioase se mai pot face si mai incolo dupa 30" ma intristez teribil. Pentru ca pana la 30 ani, cand entuziasmul tineretii si capacitatea de a te darui este maxima, timpul este pierdut. Si nu se mai intoarce.

In loc sa privim in Sus, cand Eliade a scris prima sa opera la 14 ani, alegem sa ne uitam in jos: "In rest o bere rece intr-o seara de August afara pe terasa e realizare suficienta pt 20 si ceva de ani :D ".

Generatiei noastre i-a lipsit Dumnezeu.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Ioana
#5 -

adaugire

Inca un aspect caracteristic generatiei noastre, daca imi permiti sa adaug:
suntem artsy si creativi dar nu acordam credit altor artisti. cand punem o poza in articole scriem sursa "Flickr" si gata, ne-am facut datoria, nu e ca si cum un artist din milioane a facut pozele alea, nu site-ul Flickr. Vrem recunoastere pentru munca noastra dar nu o acordam si altora. Poate de aia nu am ramas in strainatate?
Macar nu scriem sursa Google sau Youtube ca jurnalistii aia penali de la stiri care fura clipulete de pe net si nu ar da numele autorului nici sa le tai mana. E si asta ceva...

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Bogdan
#6 -

Generalizari

Nu inteleg generalizarea. Nu vreau sa te acuz de ceva, doar trag un semnal. Daca vorbesti despre aceste probleme pe care cel mai sigur stii ca le ai tu, avand impresia ca si ceilalti le au, doar pentru ca asta reiese din discutii sau confidente, cred ca risti sa iti creezi o perspectiva falsa asupra vietii si a celor din jur.
Eu sunt un ASE-ist care a mers acolo stiind ca vrea sa faca IT (se poate si la Cibernetica). Mi-a iesit treaba, iar acum chiar fac IT, nu invart hartii prin farmacii. Si te rog sa ma crezi, nu sunt singurul, am multi colegi in aceeasi situatie.
Deci sunt (suntem, daca imi includ colegii) o victima a generalizarii tale. Desigur, nu ma afecteaza, dar iti spun ca poate esti tu cea afectata de ea.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
mimosa
#7 -

lipsa de vointa si frica de a lua decizii

M-am regasit 95% aici. Dar. Lipsa asta de orientare si de motivatie se naste oarecum din frica. E important sa te cauti. Sa te descoperi. Inainte de a te inhama la ceea ce va deveni calea pe care o urmezi in viata. Care nu trebuie sa fie neaparat o linie dreapta. Dar trebuie sa o faci activ.
Profesiile artistice au viitor. Nu la noi, neaparat. Sau nu la noi imediat. Dar slava cerului sunt teatre independente. In Bucuresti, stiu. Scriitorii au nevoie de un pix de un caiet si de un abonament gratuit la biblioteca. Si de experienta de viata, ceea ce e cel mai dificil si nu tine de cati bani ai. Problema nu e societatea. Sunt atatea oportunitati si concursuri de creatie si burse in afara. Nu zic ca e usor. Nu e deloc usor. Dar important e sa te trezesti dimineata sa ai vointa si putere de munca dar mai ales taria de a privi inauntrul tau si de a iti pune intrebari si de a afla sooner rather than later ce vrei sa faci cu adevarat si de ce. Altfel ne vom plange de mila pana la 40 ca vezi doamne societatea nu tine artistii in puf si nu iti intinde o mana la inceput de drum indiferent in ce domeniu ai fi. E normal sa fie asa, crud dar normal, pentru ca artistii produc articole de lux. Nu ai nevoie de poezie sa supravietuiesti. Trebuie valorizati si oamenii care se dedica lucrurilor practice, care tin o societtae pe picioare si o fac sa functioneze.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Petra
#8 -

Doar despre PR

Daca nu lucrezi in PR, nu stii ce este acela PR. Astfel nu ai cum, nu ai de unde si nu ai de ce sa reduci aceasta meserie la telefoane si mailuri.
Daca lucrezi in PR si dai doar telefoane si mailuri, atunci doar crezi ca lucrezi in PR. Tu de fapt doar dai telefoane si mailuri sub o functie care nu are legatura cu realitatea.

In rest, numai de bine!

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Andreea Verde
#9 -

@Petra

Tocmai asta era ideea. Ca exista angajatori care, sub pretextul ca iti ofera un job in PR, te pun sa dai telefoane si mailuri.
Nu a spus nimeni ca asta inseamna PR-ul sau ca nu exista companii care isi fac treaba cum trebuie.
Numai ca exista si situatiile mentionate in articol.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Alexa Ioana
#10 -

haha

Draga, Petra,

...te-ai pierdut pe undeva. :)

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Alex.D
#11 -

Parere

@Petra -> Andreea din pacate are dreptate la faza asta. DAca ce a spus nu se aplica la tine, considera-te norocoasa. Am intalnit multi "piaristi" care numai asta fac sau mai nou de piaristi ce sunt se iau cu oamenii in clontz pe "feisbuc" daca nu le convine o parere asa ca mai spun o data ->poti sa te consideri norocoasa +ca prin faptul ca iti respecti munca faci parte din exceptia de la regula.

@Bogdan-> Nu e bine sa te simti vizat. E normal sa mai existe si oameni ca tine(destui chiar)si intr-adevar generalizarea nu este buna DAR asta nu inseamna ca nu exista muulti oameni, "la fel de destui"(daca mi-e permis) care se incadreaza fix in cele spuse.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Flavia
#12 -

Felicitari pentru articol si documentare!

Foarte bine scris si bine prinsa imaginea epocii! Mi-au placut foarte mult descrierea generatiei voastre si paragraful dedicat "colegilor" de pe Facebook.

Generatia care s-a pierdut pe undeva
Florian
#13 -

Comentariu nou

Foarte bun articolul tocmai din prisma faptului că o mare parte din membri generatiei 24 - 28 de ani se regăsesc în rândurile de mai sus (inclusiv eu).
Problema mare pentru cei ce s-au regăsit în acest articol este următoarea: există o discrepanță destul de mare între felul cum ne-am imaginat la 24 - 28 de ani, când aveam 16 - 18 ani și cum am ajuns în realitate. Și eu visam că la vârsta asta o să mut munții din loc; în realitate, încă încerc să mă descoper - îmi dau seama că mai am destul de muncit până să ajung acolo unde visez. Acum putem alege mai multe variante:
- fie să continuăm să ne luptăm pentru ca visul de la 16 - 18 ani să devină realitate (dezavantajul însă este riscul de a nu ne atinge visul, de a nu fi niciodată mulțumit, de a gusta frustrarea, eșecul, refuzul și foarte periculos, de a intra în depresie).
- fie să ne dăm seama că așteptările noastre au fost prea mari atunci (eram copii până la urmă) și să ne reevaluăm așteptările, de data aceasta adaptate la realitatea socială. Nu vreau să folosesc verbul „a complace” că sună prea dur (dezavantajul acestei opțiuni ar fi regretul la bătrânețe și folosirea expresiei terifiante din punctul meu de vedere - ce-ar fi fost dacă).
Acum fiecare face cum vrea! Sincer dacă înainte eram extrem de convins că TREBUIE să ne urmăm visul, că adaptarea nu este o opțiune, astăzi sincer nu mai știu dacă o opțiune sau alta e mai bună. Depinde până la urmă de caracterul fiecăruia!
Eu personal nu vreau să ajung să-mi pun întrebarea „ce-ar fi fost dacă...”

Generatia care s-a pierdut pe undeva
wildhog
#14 -

Comentariu nou

Voi va simtiti asa, eu nu. Da, recunosc ca nici viitoarea mea cariera nu va fi fulminanta din momentul in care o sa incep, dar asta e viata. Toate lamentarile de genul "Vai, am citit X, Y, Z, sunt artsy, creative, bla, bla, bla" denota doar ca sunteti facuti dupa acelasi calapod.

Shut up, suck it up, and work!

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

La ce festival din Romania mergi in 2016?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera