Film: radem, filmam dar "Restul e tacere"

Zvonul ca Nae Caranfil lucreaza la un nou film ii pusese pe jar pe cinefili de mult timp, care asteptau cu interes sa vada ce mai face autorul Filantropicii, mai ales de cand s-a auzit ca filmul a reusit sa aiba cel mai mare buget din istoria cinematografie romanesti - 2,4 milioane de euro. Subiectul parea interesant, desi la prima vedere ai fi putut zice ca va fi un film plictisitor.

Restul e tacere e un film despre film, mai exact despre primul film romanesc - Independenta Romaniei, produs in 1912. Totusi, tinand cont ca regizorul nu e altul decat Caranfil, gandul ca filmul ar putea fi plicticos, pedant sau plin de mandrie patriotica s-a evaporat din start.

Daca ar fi avut un buget mai mare, actori mai cunoscuti, ceva mai mult glamour si mai putina subtilitate si inteligenta, Restul e tacere putea fi produs cu succes la Hollywood si putea deveni rapid un blockbuster. Are toate ingredientele unui film comercial de buna calitate, facut cu inteligenta si fiind chiar o frumoasa reverenta in fata inceputurilor cinematografiei si a povestilor care o insotesc.

Povestea din spatele filmului a fost descoperita de cercetatorul Tudor Caranfil, tatal regizorului Nae Caranfil, care in anii '80 a publicat un studiu (In cautarea filmului pierdut, editura Meridiane, 1988) asupra primei productii cinematografice romanesti. De fapt, scenariul asteapta de 18 ani sa fie pus in practica, Nae Caranfil castigand chiar mai multe premii cu mult inainte ca filmul sa existe: trofeul Martin & Rossi pentru cel mai bun scenariu; premiul Festivalului international de film de la Paris 1995; trofeul Hartley & Merrill (premiul 2) – Los Angeles, 1999.

La TIFF, filmul a venit direct din productie, cald, fara ca nici macar membrii echipei sa-l fi vazut pana atunci in faza finala. Prima proiectie, premiera, a umplut sala de 900 de locuri a cinematografului Republica. S-a aplaudat, s-a ras, s-a facut zgomot, s-a tacut.

Grig (interpretat de Marius Vizante), un tanar de 19 ani, fiu al unui cunoscut actor al Nationalului bucurestean, nu vrea sa-si urmeze tatal in cariera teatrala, de fapt nu vrea sa faca nimic din ce acesta ii propune. Grig e pasionat de film, de noile imagini miscatoare pe care la 1900 nu stiai de unde sa le iei si cum sa le interpretezi intr-un Bucuresti unde de-abia aparuse cinematograful. Grig e o combinatie cuceritoare de naivitate, entuziasm si spirit hai sa-i zicem rebel, care, in ciuda aparentei de slabiciune, are perseverenta si chiar obraznicia de a duce la capat ce si-a propus.

Povestea cu finantarile e veche de cand lumea, bineinteles ca visul lui Grig de a face primul film romanesc se loveste de partea financiara, asa ca trebuie sa faca rost de bani. Leon este un Mecena autohton, un personaj grandoman, simpatic, care vorbeste numai cu citate din clasici, se crede alesul, vizionarul. Pentru a-l convinge, Grig il duce pe marele Leon la film, dar nu la orice film, ci la Hamlet cu minunata Sarah Bernhardt.

Dar cum socotelile nu ies intotdeauna, la cinema rula o comedie si, nu numai atat, Leon se vede prins intre oameni de rand, murdari si galagiosi. Totusi, Leon rade in hohote, iar hotarea lui de a finanta filmul lui Grig este determinata si de inserararea unui mesaj "subliminal" (un cadru scurt) in proiectie, in care i se spune sa-l ajute. Pentru Leon, acesta e un semn divin. :)

Scenele de comedie sunt spectaculoase si nu poti sa nu razi cu lacrimi. Grig isi coordoneaza actorii in scenele de lupta alfabetic - cei cu A mor la prima salva, cei cu B la a doua (de fapt, aici se face putin misto de Sergiu Nicolaescu, a carui metoda de lucru cu actorii era fix asta), filmul concurent care se facea in acelasi timp se interzice pentru seful politiei constata ca e jucat de evrei, iar regele Carol vine sa inspecteze cum merge filmul.

Intalnirea dintre Carol si echipa de filmare e monumentala, regele e caricaturizat, nu intelege mare lucru din ce se intampla, dar vrea schimbat actorul care-l joaca pe el si in plus nu pricepe cine e baiatul ala impertinent. Adica unul a scris scenariul, unul filmeaza, actorii joaca, Grig ce face? "Eu domnesc!" raspunde el magistral, cu una dintre cele mai tari replici ale filmului.

La fel si scena cu marea actrita a teatrului care vrea sa joace in film pentru ca s-au schimbat vremurile si vrea ca imaginea ei sa ramana imortalizata, momentul in care nu mai merge camera si multe multe altele starnesc rasul si induioseaza prin candoarea lor.

Comicul situatiilor, al replicilor si al oamenilor in sine nu e direct, nu e aruncat in fata ca in comediile americane, ci se insinueaza subtil, fara a starni totusi mai putine hohote de ras. Ultima parte a filmului nu te mai face sa zambesti, apar orgoliile, piere farmecul lucrului la un proiect frumos si entuziast, intervine meschinaria, ipocrizia si lucrurile isi pierd culorile pastelate.

Filmul are in centru dualitatea Grig - Leon, fie ea simpatica, burlesca, fie conceptuala, fie un conflict propriu-zis. Filmul pe care-l fac impreuna se imparte intre banii si interesele omului de afaceri si entuziasmul uneori copilaresc al micului regizor. Personajele au o relatie ciudata, o complicitate si o intelegere care depasesc cadrul intamplarilor, chiar si in final cand unul dintre ei devine personajul cel rau, iar celalalt cel bun.

Nae Caranfil fictionalizeaza o poveste reala despre un film printr-un film, recuperand ludic si cu drag inceputurile romantice ale cinema-ului romanesc. Cred ca Restul e tacere nu s-a vrut un film care sa te dea peste cap, sa-ti puna o mie de intrebari si sa-ti provoace emotii puternice. Cred ca pur si simplu a vrut sa fie un film care sa placa, un film bun, o poveste spusa coerent, fara inflorituri si sensuri adanci. La final, primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca am vazut un film frumos, cu adevarat necesar pentru cinematografia noastra, atat prin subiectul recuperator, cat si prin modul comercial - inteligent in care a fost facut.