Film: Mamma Mia!

Nu sunt un expert, dar cu experienta mea limitata in musicaluri stiu ca exista un anumit set de reguli care ar trebui respectate daca vrei un film de calitate. Mamma Mia! calca aceste reguli in picioare, dar mai multe despre asta mai incolo. Mai intai sa vorbim despre poveste ceea ce nu va tine deloc foarte mult.

Sophie (Amanda Seyfried) locuieste cu mama ei Donna (Meryl Streep) pe o insula greceasca. Ea se va marita in curand si vrea ca tatal ei adevarat sa o conduca la altar. Problema este ca nu stie cine este tatal ei pentru ca in perioada cand a fost conceputa, mama ei a fost cu trei barbati diferiti (Pierce Brosnan, Colin Firth si Stellan Skarsgaard).

Ca sa nu riste, Sophie ii invita pe toti trei la nunta ei. Urmeaza un lung sir de marturisiri si dezgropari de sentimente, in ritmul muzicii formatiei ABBA. Mamma Mia este de fapt adaptarea unui musical de pe Broadway unde a avut un succes nemaipomenit. Succesul insa nu s-a transferat la film, datorita incalcarii urmatoarelor reguli.

Regula numarul 1. Distribuie rolurile unor actori care stiu sa cante. Nu pot sa ma plang de Meryl Streep si Amanda Seyfried dar Pierce Brosnan pur si simplu nu poate sa cante. Daca ar falsa doar, ar fi o treaba, dar are o voce de om care sufera de constipatie si a fost surprins din nefericire tocmai in momentul in care isi rezolva aceasta problema. Nu mai zic nimic de Colin Firth si Stellan Skarsgaard care Slava Domnului, nu canta prea mult in film.

Regula numarul 2. Go big or go home. Unul dintre lucrurile mele preferate la musicaluri este ca numerele de muzica si de dans sunt cat mai extravagante si elaborate. Nu si in Mamma Mia. Coregrafia este oribil de neinspirata si majoritatea extra-urilor din film sunt femei si barbati in varsta care nu pot nici sa cante, nici sa danseze. Sunt acolo, doar ca sa fie acolo.

Sunt si cateva exceptii, cum ar fi numerele "Gimme gimme gimme" si "Does your mamma know", numere in care pensionarii sunt inlocuiti de fotomodele, dar si acolo se simte o lipsa de bani si de timp pentru a pregati ceva cu adevarat impresionant.

Regula numarul 3. The song is the story. Probabil cea mai importanta regula in orice musical este ca muzica trebuie sa ajute povestea. De aceea mi se pare ca majoritatea musicalurilor bazate pe portofoliul de cantece ale unui artist sunt filme ok, dar musicaluri proaste pentru ca melodiile nu se leaga de poveste. De cele mai multe ori personajele izbucnesc intr-un cantec ABBA fara nici un motiv.

Cel mai macelarit cantec este "The winner takes it all". Fata de celalalte momente muzicale cand macar montajul a salvat ceva din onoarea lor, nefiind plictisitoare, in acest moment al filmului o vedem pe Merryl Streep pe o stanca tipand cat o tin plamanii in directia lui Pierce Brosnan care sta acolo, parand ca o asculta ganditor. Tot momentul este fortat si jenant. Phyllida Llyod insista sa filmeze actorii de aproape cand oricine stie ca daca cineva canta nota cea mai inalta te indepartezi ca sa nu ajungi sa-i vezi uvula (omuletul :) ).

Acestea fiind spuse, actorii par sa se fi distrat in timpul filmarii. Un musical este totusi un exercitiu plin de energie pozitiva, si avem nevoie de asa ceva. Insa nu cred sa existe baiat care sa reziste la atatea tipete si istericale de femei, tinere si batrane deopotriva. Sophie se intalneste cu prietenele ei... toate sar si tipa ca apucatele. Donna se intalneste cu prietenele ei... toate sar si tipa ca apucatele. Asa incepe filmul si nici ca se mai opresc din sarit si tipat timp de o ora jumate.

Este un chick flick... dar este un chick-flick fabulos, numai bun de viitoare petreceri in pijamale.