Film: I Am Legend (Legenda vie)

I Am Legend (tradus in mod ironic Legenda vie... cu accent pe vie) e un film de cinci stele. Din zece, din pacate. Desi trailerul anunta un super film horror apocaliptic, realitatea fuse cruda de-asta data. Avem apocalipsa, avem si zombi, dar in acelasi timp avem si 28 weeks later (plus 28 days...) din memoria recenta si Last Man on Earth din memoria cinematografica (1964).



Povestea de baza nu-i deloc noua, ci a fost fumata prin mai multe filme - si viitorul distopic, si exterminarea umanitatii, si orasul parasit, si mutatiile virusilor si zombi. In plus, este cam a treia ecranizare a romanului omonim al lui Richard Matheson.

Abordarea noua a regizorului Francis Lawrence nu este tocmai rea, imagistic vorbind. Prima jumatate de film abunda de imagini foarte expresive: cadre aeriene cu New York-ul pustiit de (banuim, cliseic) un virus, putina debandada ca dovada a ultimelor momente de panica dinaintea carantinei si... Will Smith in mijloc de safari, vanand caprioare (sau gazele?) din masina (prezenta paricopitatelor in NY o mai intelegi, dar cand apare si familia de lei te apuca rasul). Daca e Will Smith, n-are cum fi doar drama, ci si un pic de zambet pe ici colo pentru destinderea atmosferei.

Dupa cum spuneam, prima jumatate de film e buna. Singurul om de pe pamant (colonelul dr. Neville) duce o viata primara - trage de fiare, merge dupa vanat, verifica recoltele, face un tur de hiena prin casele parasite in cautare de noutati si mancare neexpirata, joaca golf pe aripa unui avion militar, emite apelul tip SOS zilnic, gateste, se plimba cu arma pe umar... pana la asfintit, cand suna alarma. Ceasului.



Nelinistea incomoda se transforma in teroare - de ce baricadeaza ferestrele? De ce stinge luminile? De ce sta in cada? (o imagine foarte simpatica, de altfel, cu Will ghemuit cu catelul in brate, ca intr-o capsula) Ce teroare bantuie noaptea pe strazile New Yorkului? Ce mister sinistru si sangeros?!

Zombi. Multi si muscaciosi (varianta musculoasa si iute, nu genul tarator). Eterna teama de a nu fi mancat (de un zombi suferind de turbare). Cam... banal si grosolan, nu?



Ultimul om de pe pamant studiaza insa virusul ucigas, incercand sa gaseasca antidotul. Pentru asta, are nevoie de cobai dintre zombi, treaba dificila, care duce la cateva momente tensionate (il mananca? nu-l mananca, mai e o ora de film) si la un moment autentic trist, cand moare catelusa Sam. Abia atunci simti cu adevarat singuratatea ultimului om de pe pamant.

De aici incolo filmul devine prost. Ultimul om de pe pamant descopera ca nu e singur, ci ca exista colonii de supravietuitori neinfectati, unde mica familie peste care da din greseala (o mama cu fiul ei) vrea sa il convinga sa mearga. Tocmai acum, cand (aproape) gasisem antidotul?

Finalul este apoteotic: Dr. Neville ii salveaza pe cei doi si pe fiola antidotica de coltii zombilor, pe care ii extermina (bum!) cu pretul propriei sale vieti. Voila - He Is Legend (dead legend).



Trebuie insa recunoscute si cateva merite de executie ale filmului, chiar daca povestea e proasta. Momentele de inceput, cand ni se prezinta rutina zilnica a lui Neville, sunt onest emotionante - baia catelului, cantecele lui Bob Marley (Every Little Thing...'s gonna be alright, Stir It Up si Redemption Song), impresia normalitatii si a umanitatii pastrate in lumea pustie sunt de-a dreptul miscatoare.

Unul din aceste detalii care ridica putin calitatea horror-ului si pretentia la scena psihologica sunt manechinele de la centrul de casete video si sceneta pe care o joaca Neville ("uite-o iar pe tipa aia... o sa-i vorbesc sigur maine, iti promit, Sam"), apoi implorarea de la sfarsit, cand isi face curaj sa "abordeze" manechinul: "Please say hello to me".

Ca studiu psihologic, filmul nu e de lepadat. Pacat ca a trebuit adaugat elementul distractiv al zombilor. M-as fi multumit cu o lume moarta de plictiseala, nu de turbare.