Festivalul Peninsula

Sa traiti. Cu mica biblie verde si bilingva in fata („Revista program”), sunt gata sa raportez de pe – literalmente – campul de lupta. M-am intors de la Festivalul Peninsula 2007 vie si nevatamata, doar cu o raceala zdravana si cu un socate in bagaje. Si am scapat ieftin, as zice eu. Unii s-au intors cu nasul spart, iar SMURD-ul, cu un deficit serios de glucoza.

Prolog:

Festivalul Penisula se mai numeste si Félsziget, ceea ce, daca ne luam dupa etimologia cuvantului, ne induce imaginea unui frate mai mic al marelui festival de la Sziget. Organizarea, suta la suta ungureasca, plus sponsorii (Tuborg, CocaCola, and so on). Formatiile, de peste tot, dar in primul rand neaose si de pe plaiurile lui Attila. Cap de afis: surpriza ;).

Din pacate, fiindca nu ma pot multiplica, nu am apucat sa vad toate concertele, si fortata sa aleg, am decis sa merg la cele ale formatiilor romanesti. Nu din patriotism, credeti-ma. Dar macar intelegeam versurile.

Ziua 1:

Primul pas pentru a ajunge la tinta, adica in fata uneia dintre cele patru scene ale festivalului, a fost sa ignor tentatiile reprezentate de fascinantele indicatoare cu „Toate directiile”, care impanzesc Targu' Muresul. Al doilea pas a fost camparea, pentru care am asteptat la doua cozi. Al treilea, alegerea unui stand de bere, fiindca erau atat de multe, incat m-am simtit ca un degustator profesionist, invitat calduros sa-si faca datoria.

Si in final, iata-ma in fata la MS Stage, unde am avut onoarea sa asist la prestatia trupei bucurestene Voodoo, cu un pui de Iris foarte expresiv la tobe (Cristi Dumitrescu), si cu exoticul Fabian Sasu la voce. Am inceput bine, zic eu. Trupa a evoluat excelent, sonorizarea buna. Este una din trupele in care cred cu sinceritate.

Mai departe, in fata scenei Weekend, ii asteptam cu nerabdare pe veteranii de la Altar. Din punct de vedere muzical, nu am avut nimic de obiectat. In schimb imaginea pe care si-au creat-o pe de o parte prin expresii de genul „yo, brothers” si o masca ce mi-a amintit vag de Ku Klux Klan, pe de alta parte evitand cu maiestrie articularea a mai mult de doua-trei propozitii in romana, in favoarea limbii maghiare, nu a fost una tocmai placuta. Mie, desigur. Fanii care s-au mosit in fata scenei pana la nasuri sparte probabil nu imi impartasesc parerea. Intr-o discutie pe care am avut-o dupa concert cu solistul trupei, am aflat ca au fost rugati „sa spuna si ei cateva cuvinte in limba maghiara, din respect pentru public”. Circumstante atenuante? In contextul unui public 99% roman, va las pe voi sa judecati.

Directia 5 au intarziat jumatate de ora, dar si-au facut treaba foarte bine pe MS Stage.

Pentru Sarmalele reci, pe scena Zakuska, nota zece. Li s-a cerut de trei ori bis, si nu au coborat de pe scena pana nu au cantat „Sprit de vara”, cu toate ca publicul nu a fost foarte numeros.

Iar la final, Vama, ex-Vama Veche, cu un Tudor Chirila alb si imaculat ca o fata ce tocmai si-a refacut himenul ca sa creada lumea ca e virgina. Din nostalgie, am cantat cat m-au tinut plamanii „Calul din Malboro”, si restul, stiti voi care, ca au fost toate, intr-o alternanta fixa si previzibila cu niste piese noi si insipide, cu versuri bombastice. Au sunat aproape la fel, iar rata de lesin a fetelor a fost aproape la fel de mare. Aproape. Fiindca, in drum spre cort, m-am trezit din betia vamaioata si am realizat ca unele lucruri nu mai pot fi readuse la viata, oricat ai incerca sa le resuscitezi. Astfel, in ciuda unei zile pline si destul de placute, am adormit in cort cu un gust amar, in timp ce soarecii din galerii isi chemau televiziunile sa analizeze obiectul masiv neidentificat care le-a blocat iesirile din autostrazile subterane.           

Ziua 2:

Dupa o excursie la strand, m-am asezat tacticos pe iarba din fata la MS Stage, asteptand formatia Grimus, de care auzisem de la City FM, unde piesa lor „Solitude” a fost declarata piesa anului. Nu am fost dezamagita, cei sase au facut un adevarat show, care a culminat cu confetti si o ultima piesa pe care iti vine sa o fredonezi in fiecare dimineata sub dus. Abilitatile mele previzionare imi spun ca, la fel ca si de Voodoo, si de Grimus veti mai auzi.

Dar pe cand stateam turceste si ii ascultam pe baietii astia simpatici, un genunchi a inceput sa mi se agite incontrolabil. Ca si cand un duh nestapanit ar fi pus gheara pe mine, m-am ridicat teleghidata si, agatand din zbor un colac secuiesc plus niste paine cu untura si cu ceapa, m-am indreptat catre scena principala unde idolii parintilor nostri, Phoenix, faceau probe de sunet. Ca nu cumva sa pierd inceputul unui concert al unor oameni cu aura de consumatori de nectar si ambrozie, m-am impiedicat pe scari si niste roacari mi-au furat untura sa isi unga ranile de la pogo. Apoi mi-am dat seama ca uitasem de bere, dar standul era prea aglomerat ca sa nu risc sa pierd inceputul. Merita, mi-am zis. Am strans din dinti si m-am tarat pe scari.

Ajungand in fata scenei, oroare: concertul incepuse deja!!! Sau cel putin asa parea, fiindca se auzea atat de slab, incat din primul rand un fan care fredona ceva mai tare acoperea toata formatia. Covaci nu canta deloc, de fapt abia vorbea, abia se misca, practic parea impaiat, iar chitara lui pusa pe un stativ. Pe Tandarica l-am vazut pentru prima oara cantand pe un set de tobe standard, ca un baterist oarecare. La „Strunga”, cele doua voci care se auzeau pe scena, probabil Baniciu si Kappl, au inceput sa cante versuri diferite, iar ca raspuns fanilor care au cerut un volum macar comparabil cu cel de la concertul Altar, li s-a raspuns sec: „Nu este sonorizarea noastra, daca vor ei sa ne dea mai tare, bine, daca nu, nu avem ce face.”

Drept rezultat, chitarile s-au auzit putin mai bine. Dar era deja prea tarziu. Bila alba doar pentru Mani Neumann. Prin energia debordanta si implicarea lui a salvat cat de cat situatia deja penibila, mai ales in conditiile in care publicul adusese doua steaguri ce fluturau cu infocare. Pai daca tot esti considerat simbol national, poarta-te ca atare, as zice eu. Poate sunt prea batrani. Sau prea nepasatori. Nici nu stiu care din ele ar fi mai rau.

In final, Vita de Vie, la care am simtit bassul si cu toba mare in cutia toracica pana la nivele periculoase. Oamenii au reusit sa incinga atmosfera pana cand deasupra publicului topaitor trona inecacios un nor de praf, s-a cerut bis de trei ori, iar bassistului care facea o varsta – nu mai stiu care – i s-a oferit o zi de nastere de neuitat. Micul Despot, profund emotionat, a tinut sa ne asigure de asta, cu toate ca „a fost mai greu cu preludiul”. He, he. Nici asa sa te aprinzi deodata nu-i frumos.

Ziua 3:

Rupeti fila din calendar. O tura la Festivalul Medieval de la Sighisoara, o cura de Socaciu si o cantare in miez de noapte pe treptele burgului au fost mai imbietoare decat ceea ce oferea Targu Muresul, adica un Cargo fara Kempes sau Theatre of Tragedy (numai pentru amatorii de rock gotic). Si n-am regretat deloc.

Ziua 4:

Deja energia mea era cam pe rosu. Prea multi oameni, Sighisoara inaccesibila din cauza maselor care curgeau pe strazi, Peninsula prafuita si galagioasa, strandul plin de copii mici care faceau pipi in apa. Totusi am reusit sa ma tarasc pana la OCS. Poate din cauza programarii ce ii dezavantaja fiindca incepeau la o ora cand oamenii nu sunt tocmai cooperanti, oamenii si-au facut datoria cand cu chef, cand cu lene. Piesele construiau atmosfera fierbinte de la concertele lor de prin cluburi, pauzele lungi si dese o daramau. Ca niste Penelope, baietii de la OCS pareau ca asteapta ceva, iar organizatorii au avut grija sa le dea un ultimatum atunci cand mai aveau doar opt minute de cantat. Urat, intr-adevar.

Dar, cum frecatul mentei pe scena nu a incetat nici dupa acest moment decisiv, a fost clar ca membrii formatiei tocmai asta asteptau: finalul concertului. Poate de sete, fiindca vocalul si-a aruncat toate sticlele de apa in public. Iar oamenii, pentru prima si singura data din timpul festivalului, au huiduit. Pe cine? Pai pe organizatorii care i-au nedreptatit pe bietii artisti, desigur!  

Urma concertul Iris, suprapus oarecum peste recitalul lui Baniciu la Sighisoara. Minculescu, Baniciu, Minculescu, Baniciu. Cin` sa fie, cin` sa fie. Eh. La Sighisoara macar era vata pe bat.   

Ziua 5:

Luna Amara. Primii in program, ultima zi. Sonorizare execrabila, se auzea doar Mihnea, care intr-adevar incerca sa cante, pe cand Nick pedala in gol. Dovada ca, din cei maxim o suta de oameni stransi in fata scenei, unul a tipat ca vrea pogo, iar ceilalti stateau nedumeriti si nu intelegeau care e problema de nu le vine sa sara pe „Dizident”. Asa e cand bassul si toba suna parca n-ar vrea sa deranjeze vecinii, iar formatia nu se simte in privinta asta. Vorba lui Vintila la Top T, parca (corectati-ma daca stiti mai bine): „Doua trei melodii, mosule, sa-mi iau si eu banii.” 

Am simtit atunci ca ceva s-a intamplat cu trupele romanesti in aceste zile. Un geniu rau al sonorizarilor proaste si al lipsei de chef pusese stapanire pe ele. Si, din pacate, nu exista leacuri babesti pentru asa ceva.            

Singura exceptie pe care am facut-o in privinta trupelor unguresti a fost prezenta la concertul celor de la Locomotiv GT, de care auzisem, si pe care chiar eram curioasa sa ii vad. Voiam ca la o comparatie cu trupa Phoenix, cam din aceeasi generatie, ai nostri sa iasa mai viteji si mai chipesi, asa cum spun clar cartile de istorie de clasa a opta. M-am inselat profund, concertul lor a fost o experienta de neuitat, cu un public mai numeros decat al tuturor concertelor de la festival, probabil zece mii de oameni, jumatate din ei  cu bilete de o singura zi, veniti special pentru LGT.

Au fost singura trupa pentru care, pe scena mare, s-a pus cortina. Iar in timpul concertului, desfasurat cu doua seturi de tobe, un pian, saxofon, si multe alte instrumente pe langa cele obisnuite, simteam basul in stomac, desi stateam mult in spate. Mai tarziu, am aflat ca totul s-a auzit cu claritate chiar din camping, desi acesta era cam la un kilometru departare. Instrumentisti excelenti, pe care batranetea nu i-a potolit deloc, muzica, ritmata si echilibrata (un rock clasic cu influente de jazz si blues pe alocuri), trei ore in care oamenii au savurat crema festivalului Peninsula 2007. Ati ghicit, LGT erau cap de afis.

Seria concertelor am incheiat-o in mod tragic cu The Exploited, pentru care am plecat mai devreme de la LGT (dar m-am intors repede, nu va faceti griji). In afara unor ritmuri repetitive si monotone, al unui pogo moderat in fata scenei si a unor injuraturi urate la finalurile pieselor (singurele versuri care se intelegeau, de altfel), zecile de gura-casca nu au avut altceva de admirat. Fiindca mai mult de jumatate din public venise doar din cauza zvonurilor cu privire la formatie si la show-ul, teoretic, periculos. Cam ca la Marilyn Manson. Si, tot ca la el, au plecat dezumflati. Personal, astept cu interes Toy Dolls la Stufstock. Si tot atunci voi vedea si Zdob si Zdub. Cuminte si rapusa de oboseala, m-am intors la cort pentru a ma bucura de o ultima noapte in compania soriceilor insomniaci.

Epilog:

Multa muzica rock, dar si house (la Kiss Arena – unde nu aveai voie sa intri daca nu aveai optsprezece ani fiindca se faceau promotii la tigari. In schimb, la pogo cu nasuri sparte era intrarea libera si pentru minori, ca doar trebuie sa ii calim, nu?). In plus, un simulacru de bungee jumping, acces liber la strand, bere, filme, si Muresul romantic la apus. Ce voiam mai mult la un milion si ceva biletul? Poate putin mai multa implicare din partea trupelor romanesti, dar si a publicului. Si niste colaci pe gratis, ca tare buni mai sunt...

PS:

Trei imagini memorabile, dar care s-au desfasurat prea repede pentru pozarul de serviciu:

Emancipare 1: un rocker cu bocanci, tricou cu suparari, lanturi si bratari de piele cu tinte, plete si atitudine de killer care statea de vorba cu o gagica gotica, uitand ca a uitat sa-si puna pantalonii. La vedere, o pereche de chiloti albi, stiti voi, Tetra.  

Emancipare 2: un punker cu un capac de WC pe cap. Adevarul e ca m-a tentat si pe mine cu budele alea ecologice...

Emancipare 3: cativa juniori fara buletin care topaiau in spatele unei Dacii papuc la concertul The Exploited. Probabil ii testau suspensiile.