Dragostea dureaza cat vrea ea

In mod cert, Beigbeder e la moda. Citit cu un zambet satisfacut atat de catre cei frustrati de publicitate, dar si de cei care convietuiesc in mod fericit cu ea, de cei pentru care s-a verificat ca "dragostea dureaza trei ani", dar si de cei care se considera exceptia care invinge usor si romantic timpul. Are de toate pentru toti, ba spune ce frumoasa e iubirea, ba spune ca e nasol, ca suferi, ca te plictisesti, ba se razgandeste, ba se intoarce, ba iti tranteste un aforism.

Ca Beigbeder e trendy am simtit-o fix pe pielea noastra, la propriu vorbind, din cauza inghesuielii. Aseara, la Motoare (teatrul Undercloud daca e sa ne exprimam exact), la Dragostea dureaza trei ani, era foarte, dar foarte multa lume, fiecare stand pe unde putea - pe banci, perne, pe jos sau in picioare. Bilete nu mai erau la intrare. Unii, mai fericiti, erau dusi de manuta de catre organizatori, care ii rugau pe cei care venisera mai devreme si stateau bine-mersi sa se inghesuie putin ca sa aiba loc... persoanele importante. Nu, nu ne-a placut, mai ales ca faceam parte din categoria cuminte care isi ocupase locul la timp.

Daca faceai greseala sa te duci dupa bere, locul iti era luat instant, in certuri cu vecinii de banca - ce, sta lume in picioare si voi tineti locuri aici? Solutia era sa te inghesui si sa fumezi in semn de protest fata de nou-veniti. Ca un ultim amanunt tehnic legat de inghesuiala, se dau imediat biletele la spectacol, trebuie sa fii vigilent ca sa gasesti in timp util, mai ales ca in calcul intra si invitatiile.

Acum, ca am trecut de aspectele neplacute, sa vorbim despre piesa. La "Dragostea dureaza trei ani" se rade mult despre lucruri aparent serioase. Nu stiu cu cate noduri in gat a fost pentru unii rasul asta. Cum spuneam, e genul de text care satisface, intr-un fel sau altul, pe toata lumea. Te amuza filosofiile contemporane si aforismele emise de Marc Marronier, interpretat remarcabil si fermecator de Cristi Iacob (care ne-a placut foarte, foarte mult si in rolul Andrea din Hell), cu unele te identifici, la unele te simti superior ca ai depasit etapa.



Sincer vorbind, filosofiile respective seamana cu cele emise in fata unei sticle de bere, intre prieteni. Sau de whiskey, dupa caz. Genul de aforisme despre lume, viata, femei, teribiliste si incisive, cu aerul ca spun adevarul absolut si esential. Greu de luat in serios dimineata cand te trezesti si razi "frate, ce am mai aberat azi noapte". Doar Beigbeder e, voit si gandit, copilul teribil al literaturii ultimilor ani. Care iti e simpatic si pari dispus sa ii ierti multe, mai ales cand vine vorba de exagerari estetice.

Si piesa e la fel, dupa chipul si asemanarea autorului, simpatica, stralucitoare, exagerata, desteapta, cinica, usor isterica, cu un puternic aer de show-off. Daca in carte, discursul e la persoana I, Marronier povestind cu siguranta de psiholog sau de sociolog, despre casatorie, divort sau dragoste, adaptarea a facut ca povestea lui sa fie spusa de patru personaje: el insusi, Anne, sotia (interpretata cu un caricatural bine temperat de Adriana Trandafir), Alice, amanta frivola (Mara Nicolescu) si prietenul gay care afiseaza un aer trendy si nepasator (Cuzin Toma).



Piesa are ingredientele necesare sa atinga spectatorul actual, care se bucura cand aude cum sa agati o femeie, cum analizezi femeile dupa cum se comporta la piscina ("daca nu vrea sa se ude pe par ca-si strica coafura, fugi frate!!!!!!!!!!!!" - citat aproximativ), despre cum e cu dragostea si mobila ("in primul an cumperi mobila, in al doilea an muti mobila, in al treilea an imparti mobila"), motivatii bune de gadilat orgoliul masculin ("Iubita mea, te-am inselat pentru supravietuirea speciei" sau "Cand nevasta iti devine prietena, e cazul sa propui unei prietene sa iti devina nevasta"). Singurul ei cusur e ca uneori ia lucrurile prea in serios si prea emfatic.

Piesa isi propune o demitizare cinica a iubirii, o coborare din "abisurile" unde ne-am obisnuit sa o plasam, cel putin teoretic. Iubirea esueaza in monotonie, plictiseala, sabloane si mereu e cineva mai sexy in preajma care sa iti umple fanteziile si pana la urma sa te conduca la divort. Senzatia lasata e ca, desi se incearca un spectacol neconventional, se ajunge in clisee bine stiute, condimentate cu intelectualisme sablon - numai Mozart te poate salva... Oh, really, iti vine sa spui :), cu "date stiintifice" de tipul "cercetatorii americani au descoperit"  sau cu tragisme care ar fi fost mai bine sa fie lasate in subtext.

Ne-a placut foarte mult naturaletea actorilor, dialogul cu publicul, spontaneitatea, ritmul alert, scenografia care combina textul cu dans, miscare (desi uneori in tuse cam groase) si senzatia de real, ca participi la "petrecerea de divort" al lui Marc (un alt motiv de filosofeala era de ce vin prietenii doar la casatorie si la divort nu vine nimeni, esti singur, cand ar trebui sa fie invers).

La final, cand trec cei trei ani fatidici de iubire cu "a doua" si nu se intampla nici o catastrofa de nivel mondial, spectatorul usurat isi saruta sotia/prietena de langa si ii sopteste tandru in ureche "ei, vezi, dragostea totusi dureaza. Mai avem sanse" :). Si aplauda frenetic.

Tragand linie, cu plusuri si minusuri, e un spectacol ok, simpatic, de vara in aer liber, la care se rade mult si despre care se poate discuta in continuare la o bere, in citate "intelepte".

Alte pareri despre spectacol:
Alex Matei
Iulian Tanase