Cum sa scapi de frica #rosiamontana

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol scris de Laura Ionescu si publicat pe luluts.ro

 În ultimele zile

Departe de mine gândul că ce se-ntâmplă este numai despre Roșia Montană sau că trezirea colectivă se oprește aici. Mulți au nevoie să audă asta. Dar înainte să pleci într-o campanie de proporții, căreia îi zăresc ca un voyeur contururile încă de pe acum, ai nevoie de o primă victorie. Aleg să numesc ce se întâmplă trezire pentru că sunt mulți care au încă degetul pe snooze.

Mărșăluim pe străzi și facem cu mâna oamenilor de la balcoane, parcă luându-ne adio de la un sistem de care ne-am săturat și pe care îl expediem acolo unde și-a înțărcat dracul copiii. Suntem subiectul tuturor, de la cinici la amatori de comploturi dubioase. Nu și al televiziunilor. Încet, încet, ne ridicăm la suprafață ca un caimac de nemulțumire. Caimacul nu place tuturor. Nici noi nu plăcem tuturor. E în regulă. Pentru că știu foarte bine ce simt.


sursa foto: Vlad Petri

Săptămâna trecută, la marș, inima mea s-a transformat într-o parte a unei ființe noi, făcută din oameni. Și parte fiind din această omidă fenomenală și imensă, care-și ținea ritmul cu un pet, am văzut Pantelimonul. Am copilărit acolo. Acolo este parcul primei cicatrici, cofetăria cu amandine însiropate căreia îi călcam pragul o dată pe lună și librăria din care cumpăram caiete românești. Acolo am început să fiu, iar acum totul era altfel. Schimbările mi-au sărit în ochi și apoi s-au transformat în lacrimi de nervi.

M-am simțit neputincioasă, ca un copil mic care nu înțelege de ce ăia mari nu mai rezonează cu jocul lui și-l iau și peste picior. Noi încă nu le sărim în ochi demnitarilor. 20.000 de oameni sunt trecuți cu vederea de politicieni care construiesc butaforii complicate cu mineri. De ce nu suntem mai mulți? Cinismul este o mantie care te face invizibil. Sunt mulți oameni invizibili care ies și ei cu noi. Dar la ce folos?

Și asta mă face să mă gândesc la prestigiosul “Nu o să se schimbe nimic.” Suntem o națiune care se ascunde după aceste cuvinte. Oare cât de încăpător e în spatele lor? Stăm confortabil acolo sau trebuie să ne mai înghesuim un pic? Nu vreau să mai dau peste alăturarea asta de cuvinte niciodată, de acum și până când o să mă găsiți pe fundul unui cimitir care poate fi mutat de colo-colo.

Cu ce am rămas zilele astea?

Am constatat că politica românească e un terci. Nu contează dacă ești de dreapta sau de stângă, s-a terfelit orice concept referitor la treaba asta, s-au alăturat doctrine diametral opuse și s-au corcit până m-au adus pe mine, altminteri pasivă la politic, în pragul exasperării. Nu sunt anarhistă. Ca să aplici anarhia trebuie să fii o națiune deșteaptă. Să înțelegi ce e egalitatea, să nu abuzezi. În stradă de-abia am dibuit că toți suntem egali. Acolo nu e ca-n politică. Nu e ca-n Orwell, cum că unii dintre noi suntem mai egali decât ceilalți. Asfaltul nu ne ia de proști, politicienii da. Politicienii noștri sunt aproape cu toții o apă și-un pământ. Și-n curând și-o cianură.


sursa foto: Uniti Salvam si Alberto Grosescu

Când aveam 6 ani și sora mea a plecat din România, eu nu am înțeles de ce a făcut-o. Când am mai crescut și am întrebat-o, mi-a zis că a plecat fiindcă România nu i-a dat nimic. După ce n-a mai fost mama, a zis că nu mai are de ce să vină deloc pe aici. Eu sunt pe partea cealaltă a baricadei. M-arunc în partea de tătari stabiliți în România a familiei. Îmi închipui că au bătut ani întregi lumea până când au năvălit aici și au rămas trăsniți de frumusețile Dobrogei. Aici e acasă și nu vreau să facă nimeni dezordine. Îmi pot iubi țara și pot ieși în stradă și fără să fiu plătită. Dar pentru alții e mai ușor să arunce cuvintele astea și să facă stânga-mprejur.

Și concluzia.

Mi-e și mie teamă, evident. Mi-e teamă că am pus atât de mult suflet într-un protest pe care nu-l controlez nicicum. Mă înspăimântă că o să mă trezesc într-o dimineață și că oamenii ăștia care cred că nimic nu o să se schimbe vor câștiga. Fără să știe, au dat pe față încă un front pe care protestatarii trebuie să lupte. Apoi mă liniștesc. Fiindcă în fața ProTV-ului, tata, bărbat de 62 de ani, m-a privit în ochi și mi-a zis: "Voi sunteți televiziunea. Voi." Eu și oamenii pe care-i văd pe stradă duminică târziu. Și adormiți luni dimineața prin metrou.

 E mai bine să trăim nemulțumiți până la adânci bătrâneți, decât fericiți până la adânci bătrâneți. Nemulțumirea schimbă.
 

#rosiamontana, ziua 22 [Marş spre Iancului-Pantelimon]





Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ce fructe va place sa mix & match in iaurt?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera