Corea, Clarke si White la Masters of Jazz 2009
Cred ca dupa un concert de jazz nu poti intreba pe cineva "cum a fost?" ci mai degraba "cum ai fost?". Te-ai conectat? Sau si mai bine, te-ai de-conectat? Ti-ai lasat deoparte timpii clasici si armoniile unitare ca sa faci loc metrului sincopat si improvizatiei, uitandu-ti expectativa predictibilitatii?
Concertul de aseara, cu Chick Corea, Stanley Clarke si Lenny White, a fost un asemenea exercitiu de spontaneitate si nonconformism muzical. Cele trei sferturi de Return to Forever (trupa de jazz infiintata de Corea acum cateva decenii, si care ii cuprindea, la baza, pe cei trei muzicieni de aseara, plus chitara lui Al di Meola), sunt acum in turneu sub denumirea de Power of Three, decisi sa reinvie puterea trioului de jazz.
Cei trei au aparut pe scena ca si cum ar fi fost luati pe sus de la diverse alte activitati - Lenny White de la un meci de baschet, cu bandana rosie strans legata pe cap, iar Corea parea sustras direct din sufrageria personala, cu camasa pe dinafara unor pantaloni de trening cu vipusca si in tenisi. Atmosfera de relaxare si non-formalism din aparitia celor trei s-a pastrat pe scena tot timpul concertului, nici un moment lasand impresia ca prezenta celor trei mii de oameni (cam pe trei sferturi plina Sala Palatului) i-ar fi deranjat in vreun fel de la exercitiul muzical.
Desi numele lui Chick Corea este de cele mai multe ori asociat ideii de fusion jazz, cu influente rock si funk, formatia de aseara Corea (pian), Clarke (contrabas) si White (tobe) ne-a oferit o seara pur acustica de jazz contemporan, intr-un stil destul de pretentios, care poate fi mai greu de asimilat pentru amatorii de jazz care "like it hot".
Desi pe scena se aflau doar trei instrumente, doar pianul cu coada s-a pastrat de neclintit in autenticitatea sunetului sau clar, contrabasul si toba demonstrandu-si de la o piesa la alta versatilitatea sonora. White, la baterie, s-a desfasurat de cateva ori in solo-uri la tobele mici punctate de toba mare, in restul timpului tinand ritmul la fuscinel sau mangaind cu maturica cinelele simple. Clarke si contrabasul mi-au placut cel mai mult, poate din cauza legaturii organice dintre omul si instrumentul pe care il strange in brate intim, pe care il mangaie, il palmuieste, il pedepseste, il face sa vibreze, sa ii raspunda, rar cu arcusul, cel mai adesea cu mainile goale, in cel mai intim sens al cuvantului.
Cand se intalneau sporadic toti trei la un loc, corzile si percutia se infasurau ca un helix sonor asimetric, un oximoron asortat nu geometriei muzicale, cat mai degraba impresiei vizuale pe care o produceau - firul central pornea constant cu pianul, toba prelua ritmul, aparea si bassul o vreme la acelasi unison, te simteai o vreme in siguranta, te agatai de constanta sunetului, apoi spirala armonioasa se desfacea cu span abraziv in trei directii diferite, pentru ca sa se intoarca mai apoi iar si sa se impleteasca dezarticulat, spre satisfactia spectatorilor, care izbucneau in rafale de aplauze, dovedindu-se pe tot timpul serii un public receptiv si maleabil, care a rasplatit la autentica lui valoare spectacolul sonor de aseara de la Sala Palatului.
Prima parte a Festivalului Masters of Jazz 2009 se termina in seara aceasta cu saxofonistul Branford Marsalis si Mike Stern band plus invitati - spectacolul incepe de la ora 19, iar biletele sunt intre 50 si 300 de lei. A doua parte a festivalului va fi pe 25 noiembrie, cu seara Jan Garbarek.
Concertul de aseara, cu Chick Corea, Stanley Clarke si Lenny White, a fost un asemenea exercitiu de spontaneitate si nonconformism muzical. Cele trei sferturi de Return to Forever (trupa de jazz infiintata de Corea acum cateva decenii, si care ii cuprindea, la baza, pe cei trei muzicieni de aseara, plus chitara lui Al di Meola), sunt acum in turneu sub denumirea de Power of Three, decisi sa reinvie puterea trioului de jazz.
Cei trei au aparut pe scena ca si cum ar fi fost luati pe sus de la diverse alte activitati - Lenny White de la un meci de baschet, cu bandana rosie strans legata pe cap, iar Corea parea sustras direct din sufrageria personala, cu camasa pe dinafara unor pantaloni de trening cu vipusca si in tenisi. Atmosfera de relaxare si non-formalism din aparitia celor trei s-a pastrat pe scena tot timpul concertului, nici un moment lasand impresia ca prezenta celor trei mii de oameni (cam pe trei sferturi plina Sala Palatului) i-ar fi deranjat in vreun fel de la exercitiul muzical.
Desi numele lui Chick Corea este de cele mai multe ori asociat ideii de fusion jazz, cu influente rock si funk, formatia de aseara Corea (pian), Clarke (contrabas) si White (tobe) ne-a oferit o seara pur acustica de jazz contemporan, intr-un stil destul de pretentios, care poate fi mai greu de asimilat pentru amatorii de jazz care "like it hot".
Desi pe scena se aflau doar trei instrumente, doar pianul cu coada s-a pastrat de neclintit in autenticitatea sunetului sau clar, contrabasul si toba demonstrandu-si de la o piesa la alta versatilitatea sonora. White, la baterie, s-a desfasurat de cateva ori in solo-uri la tobele mici punctate de toba mare, in restul timpului tinand ritmul la fuscinel sau mangaind cu maturica cinelele simple. Clarke si contrabasul mi-au placut cel mai mult, poate din cauza legaturii organice dintre omul si instrumentul pe care il strange in brate intim, pe care il mangaie, il palmuieste, il pedepseste, il face sa vibreze, sa ii raspunda, rar cu arcusul, cel mai adesea cu mainile goale, in cel mai intim sens al cuvantului.
Cand se intalneau sporadic toti trei la un loc, corzile si percutia se infasurau ca un helix sonor asimetric, un oximoron asortat nu geometriei muzicale, cat mai degraba impresiei vizuale pe care o produceau - firul central pornea constant cu pianul, toba prelua ritmul, aparea si bassul o vreme la acelasi unison, te simteai o vreme in siguranta, te agatai de constanta sunetului, apoi spirala armonioasa se desfacea cu span abraziv in trei directii diferite, pentru ca sa se intoarca mai apoi iar si sa se impleteasca dezarticulat, spre satisfactia spectatorilor, care izbucneau in rafale de aplauze, dovedindu-se pe tot timpul serii un public receptiv si maleabil, care a rasplatit la autentica lui valoare spectacolul sonor de aseara de la Sala Palatului.
Prima parte a Festivalului Masters of Jazz 2009 se termina in seara aceasta cu saxofonistul Branford Marsalis si Mike Stern band plus invitati - spectacolul incepe de la ora 19, iar biletele sunt intre 50 si 300 de lei. A doua parte a festivalului va fi pe 25 noiembrie, cu seara Jan Garbarek.
© Copyright Metropotam 2006-2012.
Citeste si:
Masters of Jazz Festival 2009, in curand la Bucuresti
Prima parte a editiei din 2009 a festivalului Masters of Jazz are loc peste doua saptamani la Sala Palatului. Intre 23 si 25 octombrie ii vom asculta pe Richard Bona,...
Jan Garbarek @ Bucharest Masters of Jazz in octombrie
Dupa ce a cantat la Sibiu si la Garana, saxofonistul Jan Garbarek ajunge si in Capitala. Jan Garbarek Group , formatie de jazz ambiental alcatuita in jurul legendei jazz-ului Jan...
Bucharest Masters of Jazz Festival 2008
Se pare ca nu toti artistii care promit isi lasa pana la urma fanii cu ochii in soare. Lui John McLaughlin i-a placut atat de mult in Romania, incat se...
Comeback neasteptat: John McLaughlin revine la Bucuresti!
V-a placut concertul lui John Mc Laughlin de la Sala Palatului de saptamana trecuta? Daca da, atunci mai avem o veste buna: muzicianul va reveni in Capitala mult mai curand...
John McLaughlin la Bucuresti
E clar, singurul sfat pe care vi-l poate da Metropotam este sa va faceti un plan serios de economii pentru ca vara lui 2008 va fi una plina de concerte....
Fuel the city
#1. bravo
excelent,cristina! de la santana pana acum ai avut timp sa inveti cuvinte noi din suplimentul dexului. ai recunoscut vreo piesa sau tu ai citit poezii cu diferite figuri de stil in timpul concertului?
#2. asta e cronica?
Sincer sa fiu nu am inteles nimic din ce s-a intamplat pe scena. Era musai sa scrii? Ce inseamna asta: amatorii de jazz care "like it hot"... sau seara pur acustica de jazz contemporan...
#3. Comentariu nou
După raţionamentul de mai sus, comunicarea impresiilor este apanajul exclusiv al cunoscătorilor. Ceea ce e o concluzie amuzantă.
E un articol scris frumos, felicitări.
#4. da ...
... si mie imi place specia de troll care pozeaza in priceput cand vine vorba de orice subiect. Atata de priceput incat nici numele n-are curajul sa si-l lase. :-)
Muzica se simte iar asta e o chestie a dracului de subiectiva... in fine, asta e, de-aia nu mai ploua
#5. da, articol frumos
da, e un articol frumos ca si exercitiu de stil dar nu imi zice nimic despre ceea ce s-a intamplat pe scena si in sala, nu trancende mesajul a ceea ce s-a intamplat, inflorituri a la Mosu' Lungu, forme fara fond, articol dilematic. Cel care nu a fost acolo ar trebui sa ramana cu ceva dupa lectura acestui articol
#6. comentarii despre muzica
Va rog sa aveti putina intelegere. Nu-i foarte la indemana sa vorbeste despre muzica. Eu cred ca ar fi 3 optiuni:
1. optiunea de a spune deschis, subiectiv si prieteneste cum ti s-a parut. Ex: "a fost o seara excelenta. Mi-a placut la nebunie dupa care am fost cu totii si am baut in club pana 2 noapte". E un comentariu onest, nu ?
2. Alta varianta este sa incerci sa transpui totul in vorbe mestesugite. Daca esti facut pentru asta, e posibil sa iti iasa. Daca nu, mai rau faci. Un exemplu fericit ar fi Virgil Mihaiu care dupa mintea mea chiar are har. Alt exemplu stiut de toti este Florian Lungu. Aici imi este mai greu sa comentez. Chiar nu o sa o fac.
3. Ar mai fi si varianta fericita in care un eveniment de jazz este comentat chiar de un muzician. Din pacate asta nu am auzit-o prea des. Sunt cativa muzicieni care m-au luminat din cand in cand dar care n-au fost dispusi sa initieze dialogul cu ascultatorii.
Am zis si eu cum am putut de bine,
Mosh Waldorf
#7. Comentariu nou
@muzica de vest - apropo-ul se referea la filmul Some Like It Hot, (Unora le place jazzul) si la epoca de dixieland si bebop a jazzului. Iar ideea de seara pur acustica era in opozitie formulei celor trei plus Al di Meola, in care sonoritatea e mai electrica si cu rezonante de rock ori soul.
Iar "ce s-a intamplat in timpul concertului" a fost o stare personala, indusa de spectacolul auditiv, pe care am reprodus-o mai sus. In rest, la nivelul aparent, nu a existat vreun fir al actiunii, al jocului scenic, al vreunei interactiuni mai departe de buza scenei. Ei au fost absorbiti de angrenajul muzical, iar publicul a stat cuminte si s-a bucurat de spectacol.
@bocanel - imi pare rau daca n-ai inteles mare lucru, desi cred ca asta e problema ta, nu a mea. Intr-adevar, nu sunt nici pe departe critic muzical, dar sunt o persoana care alege sa interpreteze muzica asa cum o percepe. Iar daca eu pot sa simt enorm, iar tu vezi in asta ceva monstruos, este iarasi o problema de perceptie din partea ta.
#8. ok
@Cristina Petrescu: da, filmul il stiam, chiar daca nu prea are in comun cu jazz-ul foarte multe (nici macar numele in traducerea romaneasca), poate doar din fenomenul social/boem al acestuia in anii respectivi; apropo Stanley Clarke a avut doar bass-ul clasic? cat despre versatilitatea stilului lui Corea, numai de bine ca sa zic asa...dar in acelasi timp si revoltator de monoton, cel putin asa il percep in ultimii ani, chestie subiectiva, evidement...
#9. pff
"corzile si percutia se infasurau ca un helix sonor asimetric, un oximoron asortat nu geometriei muzicale" prin asta te referi tu ca simti enorm muzica? :)) daca nu esti critic muzical sau n-ai habar de ce se intampla pe acolo pt cine faci artificiile astea? lasa pe altcineva care are habar sa scrie si poate da detalii despre concertul in sine caci nu ne intereseaza trairile tale cu oximoroane si analiza matematica. puteai sa descrii mai mult ce s-a intamplat acolo, eventual sa recunosti si tu o piesa :))
#10. @Dragos
nu sunt cunoscator in orice subiect ci doar in alea care imi plac. si acolo nu sunt atotstiutor ci doar cunoscator. bineinteles ca muzica se simte nu contesta nimeni asta. te-ai cam indepartat de la subiect asa tu acolo in incercarea ta draguta si patetica de a iti apara colega dar na nu te condamnd. problema mea era ca anumite articole, in special recenzii de concerte scrise de ea se cam departeaza de multe aspecte care ar trebui prezentate. si aici ma refer la cele obiective. partea in care ne spune ce a trait ea e ok, treaba ei, o citesc doar asa de curiozitate si nimic mai mult. parca dasta intram aici nu? sa ne facem o idee de ansamblu de ce s-a petrecut la un eveniment, nu sa citim trairi interioare.
si daca te incalzeste cu ceva numele meu este Alexandru Stefanescu desi nu vad de ce trebuia neaparat sa mi-l "las". nu in numele meu era ideea de baza.