Concert: Yann Tiersen, extraordinaire

O sa incep cu o poveste. De cativa ani fac fotografii la concerte. Am parte de 10 minute de invidiat in primul rand, la picioarele celui de pe scena, avand extraordinarul privilegiu de a ma uita direct in ochii lui. De obicei nu aud nimic din primele trei piese. Nu din cauza ca stau in dreptul boxelor, ci pentru ca atentia mi-e furata de cadre, lumini, unghiuri, expresii. Si abia dupa ce plec din fata scenei incepe si pentru mine muzica. Aseara insa, la Yann Tiersen, a fost prima oara cand m-am oprit din fotografiat, am stat, am ascultat si m-am uitat fara lentile si obiective la omul in transa de pe scena.

 

A aparut cu ceva intarziere, pe la 8 si jumatate, cand sala deja il cerea batand din picioare. Il insoteau o chitara electrica si un bass, bateristul si Christine Ott la instrumentul cu unde Martenot, care a fost, dupa Tiersen, un fel de vioara intai. Apropo de vioara, Yann fost iarasi poli-instrumental: a inceput in cateva acorduri la mandolina, a continuat cu chitara electrica, vioara, sintetizatoare si un pic de voce, sustinut din fundal de basist, care pe langa chitara bass, a mai cantat si la clarinet, voce si un instrument de suflat care de la distanta aducea a clavieta.

 


Cand am folosit cuvantul transa, mai devreme, nu a fost derizoriu. Toti cei de pe scena, iar Yann in special, au fost dusi de pe lumea pamanteana a scenei, transportati intr-o muzica a sferelor halucinanta.

Pentru ca Tiersen nu a venit sa cante erodatele slagare cu sosete in dungi ci codite de scolarita romantica ale perioadei Amelie, iar cei care au sperat sa le auda aseara, ori poate chiar pentru asta venisera, au avut probabil o surpriza. Tiersen a abordat un alt stil, cel cunoscut din turneul din 2006, pe care poate l-ati ascultat cu fiori pe ceafa pe albumul live On Tour. Acordeonul, muzicuta, pianul si celelalte instrumente vesele au fost lasate acasa, in favoarea unui stil avangardist si destul de minimalist, mult mai rock decat ai fi banuit ca vei asculta, si pictat gotic cu sunetul impresionant al undelor Martenot.



Despre Christine si instrumentul ei miraculos as vrea sa vorbesc mai mult, pentru ca fara el amprenta sonora tierseniana nu ar mai fi la fel. De foarte multe ori in timpul concertului de aseara, cele trei chitare (ori doua, plus vioara) explodau intr-o frenezie acustica de nesuportat, iar in timpul lor singura certitudine de care mintea violentata se putea agata era sunetul linistitor si hipnotic al undelor care plecau de sub degetele Christinei.

A fost un concert de o forta incredibila, pana la epuizare psihica, atat pe scena cat -indraznesc sa spun- si din public, una dintre putinele ocazii in care am simtit o asemenea conexiune in ciuda lipsei de interactiune a artistilor cu publicul - Tiersen si trupa parca abia au sesizat marea de oameni hipnotizati din sala (plina pana sus).

 

Concertul a durat o ora si jumatate, cu un bis politicos de vreo trei piese, si am ascultat, printre altele (aproape exclusiv instrumentale si reinventate, m-am gasit in postura de a nu reusi sa le recunosc pe toate): Till The End, Le Train, Sur le fil, Dark Stuff, Kala, Chapter 19, Palestine, cred ca am mai auzit Ashes si A Secret Place, iar la bis Esther, Fuck Me si o varianta de Valse d'Amelie. Sunetul, din pacate, n-a fost la inaltime, desi cei cinci de pe scena erau sus, atat de sus...

UPDATE: mai jos aveti si o scurta inregistrare video de aseara, via Ioana: