Civilizație publică LXII – Zürich (II)

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Articol preluat de pe blogul Simply Bucharest.

scris de C. D. Mocanu

Se va rotunji în toamnă la cincizeci numărul anilor de când viața mea profesională, începută de timpuriu într-un liceu industrial, a avut în centrul preocupărilor rețelele electrice, inclusiv pe cele destinate iluminatului public. Întreținerea și exploatarea celor din urmă nu m-au pasionat niciodată. Erau considerate activități secundare, cu un grad redus de complexitate, care nu necesitau o calificare peste medie. Altfel, importante pentru nivelul de civilizație și confort al localităților mari sau mici.

Așa stând lucrurile, n-am agonisit decât cunoștințele strict necesare fără să pun atunci la socoteală valoarea istorică a unora dintre elementele componente (stâlpi, corpuri de iluminat, surse de lumină, accesorii). Aveam să o descopăr spre sfârșitul carierei. Deși cam târziu, am recuperat repede pentru că după atât amar de ani cu ceva tot am rămas. Știu unde să caut!

Scotocind în cuferele arhivei personale dar și în cele ale memoriei am găsit Fișa tehnologică FL – 16, Executarea lucrărilor de iluminat public, întocmită de un colectiv de la Întreprinderea Electromontaj București din cadrul Trustului Electromontaj, coordonat de inginerul Gh. Eșanu și publicată în 1973 la Centrul de Documentare Energetică.

Lucrarea tratează „executarea lucrărilor de iluminat electric al străzilor, al trecerilor de pietoni, al piețelor, grădinilor, parcurilor și scuarurilor în orașe”. și  prevederile acesteia nu se aplică „la alte tipuri de lucrări de iluminat exterior ca reclame luminoase, iluminatul fațadelor clădirilor etc.” sau „la rețelele aeriene de distribuție de joasă tensiune și iluminat public montate pe stâlpi comuni foarte mult folosite la sate, în orașe de provincie și în cazuri speciale chiar în orașele mari”.

Capitolul „Elemente constructive” conține informații valoroase despre totalitatea componentelor care alcătuiesc instalațiile de iluminat exterior așa cum sunt ele definite în „Domeniul de aplicare”. Am aflat astfel cu surprindere și bucurie că în 1973 „lampa model Zürich” era încă de actualitate.

Și cum Fișa tehnologică FL – 16 nu poate fi găsită în bibliotecile publice, după primul episod dedicat „elvețiencei” se impunea continuarea demersului pentru a pune la dispoziția celor interesați detalii tehnice și imagini suplimentare.

 ***

Lucrările pentru asanarea bălților de pe cursul Colentinei și transformarea lor în lacuri cu o folosință complexă, executate de U.C.B. în anii ’30 ai secolului trecut, au adus în peisajul bucureștean o prezență discretă și elegantă menită să asigure iluminatul spațiilor publice apărute de-a lungul salbei acvatice care este și azi mândria orașului.

Inspirata punere laolaltă a unui stâlp nemțesc, tip „lampadar”, fabricat de Mannesmann cu un corp de iluminat, decorativ, tronconic, difuzant (care răspândește lumina în toate părțile), din sticlă albă (opal), venit din Elveția și având ca sursă de lumină becul cu filament incandescent, s-a răspândit apoi în toate zonele centrale și în cele rezidențiale (parcuri, spații pietonale, grădini, terase, peluze, esplanade, ștranduri, baze sportive, etc.). Numită spre aducere aminte „model Zürich”, eleganta „lampă” a răzbit prin timp, cu modificările și adaptările impuse de vremuri, ajungând într-o formă sau alta până în primul deceniu al secolului XXI.

Stâlpii de tip „lampadar” sunt stâlpii utilizați exclusiv pentru a susține una sau mai multe lămpi (corpuri de iluminat) ca parte a instalațiilor de iluminat public din parcuri, grădini, terase, baze sportive, peluze, spații destinate circulației pietonale, etc. Au înălțimea totală de 4–5 m. și înălțimea utilă deasupra solului de 3–4 m.

Pot fi confecționați din țeavă sau din alte profile metalice (simpli sau tronsonați), din beton sau din diverse materiale compozite (ex. poliester armat cu fibră de sticlă – PAFS). Toți însă, cel puțin teoretic, trebuie să arate bine, să se integreze în peisaj, să fie plăcuți ochiului și sufletului.

Stâlpul metalic format din două tronsoane inegale, cu secțiune circulară care, la începuturi, făcea pereche cu lampa model Zürich era fabricat dintr-o singură bucată prin procedeul Mannesmann. Avea ca elemente ornamentale un soclu din fontă și un manșon care masca zona de trecere de la un tronson la celălalt.

Produși în Germania, în Austria sau în Ungaria, stâlpii lampadar Mannesmann au fost înlocuiți după 1948 cu o variantă indigenă, mai ieftină, mai simplă și mai puțin prezentabilă.

Metalurgia României producea țeavă de uz general și astfel soluția a fost inevitabilă. Criteriile estetice nu au mai contat. Țevi simple sau tronsonate, asamblate prin sudură, fără accesorii ornamentale care să le înnobileze aspectul, (Fig. 19) au devenit, cu ceva reținere, suporți pentru lămpile model Zürich dar și pentru născocirile care le-au urmat. Au trecut peste ani și pot fi aflați încă prin parcurile mărginașe sau printre blocurile construite în perioada avântului locativ de dinainte de ’89.

Stâlpii metalici din categoria lampadar, confecționați din profile zincate, se utilizează și în prezent. Cei cu secțiune circulară sunt tronconici iar cei cu secțiune hexagonală sau octogonală au profilul unui trunchi de piramidă.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din  ziua de 26 octombrie 1950 a aprobat „Planul de electrificare a țării și de folosire a apelor”. Având durata de zece ani acesta s-a derulat în perioada  1951–1960 și a condus, printre altele, la o dezvoltare uluitoare, greu de repetat, a rețelelor de distribuție a energiei electrice. Creșterea exponențială a numărului de stâlpi metalici, de toate categoriile, necesari în mediul urban a adus în prim plan volumul de muncă și cheltuielile necesare pentru întreținerea acestora (lucrări periodice de protecție anticorozivă – vopsitorie). Nu erau nici pe departe rezonabile. Betonul a devenit astfel o soluție de compromis tehnico – economic pusă în practică cu inteligență și pricepere de specialiștii români.

Proiectarea, fabricarea și utilizarea stâlpilor de beton armat au fost la vremea aceea probleme inginerești serioase, dificile. Exista și ceva experiență anterioară, nu prea multă dar temeinică și valoroasă.

În 1913 a fost pusă în funcțiune prima linie electrică aeriană (L.E.A.) din România construită pe stâlpi de beton. Funcționa la tensiunea de 1.500 V c.c. ca linie de contact a căii ferate Arad– Ghioroc–Pâncota–Radna (58,4 km.), prima cale ferată electrificată, cu linie de contact, din țară.

Cu ocazia lucrărilor de modernizare și de extindere a surselor de apă pentru București, tânărul inginer Ion S. Antoniu din cadrul Serviciului de studii – electrificări rurale al Societății Generale de Gaz și de Electricitate a proiectat și a coordonat, în perioada 1930–1931, realizarea instalațiilor pentru electrificarea stațiilor de pompare din zona Arcuda–Ulmi. Linia electrică aeriană 15 kV Grozăvești–Arcuda–Ulmi și derivațiile acesteia au fost construite pe stâlpi de beton armat vibrat – prima rețea electrică de acest tip din Sistemul Energetic Național. La începutul anilor ’80 erau încă la datorie.

Autorul acestei isprăvi avea să ajungă profesor doctor inginer, membru corespondent al Academiei, unul dintre marii noștri specialiști în electrotehnică și electroenergetică.

Fabricarea industrială a stâlpilor de beton armat centrifugat pentru rețele electrice a început în 1953 la Fabrica Titan din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Nomenclatorul de produse conținea și varianta „lampadar”  tip TB, TB5, TB6 (Fig. 16) a căror utilizare s-a extins cu repeziciune. Cele mai frumoase zone din orașele României s-au umplut cu pari din beton.

Indigenizarea unor produse, mai ales a celor venite de la odioșii capitaliști, acțiune oarecum justificată în condițiile poltico – economice de la începutul anilor ’50, a atins și „lampa model Zürich”. Devenită „corp de iluminat tronconic cu glob” a fost asimilată de industria națională. Ceva mai bondoacă, a păstrat totuși profilul  originalului și restul detaliilor constructive care o făceau rezistentă și sigură în funcționare.

Cu adaptările și modificările determinate de evoluția  surselor de lumină, de la becul cu filament incandescent inventat în 1879 de Thomas Alva Edison, la becul cu vapori de mercur (LVF) sau de sodiu (LPN) de înaltă presiune și la modernul bec fluorescent compact (CFL), ambele variante au îmbogățit până mai ieri peisajul bucureștean și nu numai. Le vom lua urma în episoadele următoare.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

d'ale zilei...

Ai spirit civic?
|Rezultate|Alte sondaje

Descopera