Carte: Prizonier in propriul corp, Guillaume de Fonclare

E o carte sublima, scria pe coperta a patra. Am crezut si m-am apucat sa citesc. Putinele informatii gasite despre autor, Guillaume de Fonclare, imi spusesera ca are 42 de ani, ca este directorul Memorialului Razboiului cel Mare de la Peronne, in Somme si ca sufera de o boala auto-imuna din cauza careia este invalid.

Personajul cartii sale "Prizonier in propriul corp" are 40 de ani, este de asemenea directorul Memorialului Razboiului cel Mare de la Peronne si isi incepe povestea spunand:

"...daca am iubit odata acest corp, acum il detest. De acum inainte, el si cu mine coabitam, si el este cel care are ultimul cuvant in toate. Nu m-am impacat cu aceasta idee decat constrans."

Si continua, cam inadvertent, "Nu, niciun accident si nicio violenta nu sunt la originea acestei stari, este doar o cruzime interioara al carei initiator si obiect sunt chiar eu."

Apoi clarifica... "raul de care sufar eu nu are un nume. face parte din imensa familie a bolilor orfane, a sindromurilor sistemice, a bolilor auto-imune [...] este un mister."

Prizonier in propriul corp nu este chiar o carte, cat mai degraba un eseu (are 108 pagini, format de buzunar), in care autorul face o paralela intre suferinta unei minti santoase intr-un corp bolnav, in descompunere, si cea a soldatilor prinsi cu sau fara voie in angrenajul Marelui Razboi de la inceputul secolului.

70.156.000 de soldati mobilizati, 9.442.000 de morti, si cate vaduve, si cati orfani? Este drept sa compari acest tumult cu luptele mele launtrice?

Nu, zicem noi, dupa multe pagini de batut retoric campiile cu morminte ale soldatilor necunoscuti din razboaiele lumii. Dar aparent comparatia era la indemana, asteptand zilnic la birou, daca ni se permite sa fim putin cinici. Date, cifre, nume, cruci, cimitire se invalmasesc intr-o metafora istorica putin fortata, care abuzeaza de cuvinte si de rabdarea si compasiunea cititorului si nu-l fac sa intoarca pagina cu curiozitate.

Prizonier in propriul corp nu e Le scaphandre et le papillon. E o prima incercare literara a unui istoric, director de muzeu, care isi vede viata fugindu-i prin fata ochilor la o cu totul alta viteza decat cea a scaunului sau cu rotile si decide sa isi puna suferinta pe hartie intr-un eseu.

Pe jumatate lucrare istorica, pe jumatate jurnal de moarte, eseul se desfasoara fara timp si fara graba, pentru ca "fratii nostri intru umanitate" (soldatii) sunt oricum oale si surcele, iar autorul se gandeste deja la suprataxa sicriului sau care va trebui sa-i incapa cei 2 metri inaltime.

Neputand sa te identifici cu nimic din trista poveste, te agati de durere, macar ea e inteleasa mai mult sau mai putin la fel, si de constiinta faptului ca unii ne descompunem mai lent, altii mai repede.

"Nu mai pot sa disting efectele celor 40 de ani pe care i-am implinit de cele ale bolii. ... ocup un corp care imi apartine din ce in ce mai putin de la o zi la alta, ale carui diferite parti isi declara, una dupa alta, propria lor independenta. Descopar astfel membre sau organe a caror existenta nu am banuit-o niciodata si care se afirma pe masura ce trec prin revolte succesive."

Din fericire, autorul afirma spre sfarsit cu sinceritate "Nu incerc sa construiesc o opera si nici sa fac literatura". Suntem de acord cu el. Eseul "Prizonier in propriul corp" este o incercare autobiografica de a "exista si altfel decat asezat in spatele unui birou", prea intima pentru a fi literatura, prea dureroasa pentru a fi fictiune, scrisa intr-un stil retoric, afectat si stingheritor de personal.


Cartea (Ed. Spandugino, 2010) va fi lansata miercuri, 6 octombrie, la Institutul Francez din Bucuresti.