Carte: Cum vrea Dumnezeu de Niccolo Ammaniti

Nu sunt multe carti a caror simpla parcurgere transforma textul in film in mintea cititorului. Cum vrea Dumnezeu este una dintre ele. Povestea se deruleaza cinematografic, construita din cadre scurte, dinamice, cu verva, cu personaje bine conturate si sugestii vizuale clare. Romanul chiar a fost ecranizat in 2008.


Cum vrea Dumnezeu, autor Niccolo Ammaniti, editura Humanitas Fiction, 2009

Primara in aceasta carte e povestea. Nu tehnica, desi ea sustine cu ritm relatarea actiunii, prin momente de suspans, trecerea de la un cadru la altul. Povestea te tine insa cu ochii lipiti de carte, nerabdator sa afli ce va face Cristiano, unde se duce Rino Zena si ce fac in timpul asta prietenii lui ratati.

Rino Zena, un neo nazist violent, muncitor pe unde apuca, traieste intr-o casa sordida la marginea orasului Milano impreuna cu fiul sau de 13 ani, Cristiano. Mama lui a fugit si cei doi traiesc sub amenintarea ca asistentul social ii va desparti daca isi va da seama cum traiesc, de fapt.

Mediul este unul al violentei, dar si al unei legaturi puternice intre tatal si fiu, undeva intre dragoste si frica. Atmosfera cartii e intunecata, tensionata, lucru dat de psihologia intortocheata, intre disperare, manie, singuratate si nebunie, a personajelor.

Rino Zena are doi prieteni la fel de ratati ca el: Branzila, sarac cu duhul si chiar cu probleme psihice, si Danilo, o persoana ce s-a refugiat in bautura dupa moartea fiicei sale.

Rino il creste pe Cristiano intr-un spirit al agresivitatii, il invata sa fie crud si "curajos", "barbat", prin provocari (il pune, de exemplu, sa impuste un caine care latra). Impreuna cu cei doi prieteni ai sai, pun la cale spargerea unei banci din oras.

Totusi, in noaptea cu pricina, in timpul unei furtuni groaznice, lucrurile se precipita, Branzila o omoara pe Fabiana, colega cu Cristiano. Datorita unui context ciudat, cu Rino intrand in coma cand a venit la chemarea lui Branzila, baiatul nu va stii daca cel care a facut-o a fost sau nu tatal sau.

Accentul in carte cade pe personaje, construite pe mai multe niveluri, unde aparentele nu seamana intotdeauna cu realitatea interioara a fiecaruia. Sunt contradictorii, cu nenumarate conflicte interioare, osciland intre sensibilitate si cruzime.

Titlul poate contraria. Cine e Dumnezeu? Ei bine, fiecare are Dumnezeul lui, care il domina, il determina sa faca anumite lucruri si prin care isi justifica actiunile, fie ele si crime.

Daca Rino Zena este Dumnezeu pentru Cristiano si pentru prietenii lui, Branzila isi justifica uciderea Fabianei prin vocea lui Dumnezeu, privind-o ca pe un sacrificiu si dand faptelor sale o explicatie religioasa si bolnava. Chiar daca faptul ca a vazut-o pe fata in padure pe scuter i-a amintit de filmul lui porno preferat...

Dumnezeul lui Danilo il face sa gaseasca cheile pierdute de la o masina intr-un mod neverosimil, iar Dumnezeul asistentului social ii asculta rugaciunea ca persoana pe care a lovit-o cu masina sa-si revina, dar doar dupa ce acesta promite ca renunta la femeia pe care o iubeste.

Niccolo Ammaniti stie sa tina in priza cititorul. Firul narativ se suceste si se rasuceste, lasam un personaj intr-un loc, extrem de curiosi sa vedem cum continua, il recuperam peste 10 pagini, in timp ce lasam alt personaj intr-o situatie cel putin la fel de ingrata, intr-o constructie cinematografica.

Nu avem dubii asupra motivatiilor personajelor, le intelegem chiar prea bine psihologia si resorturile interioare care ii determina sa faca anumite lucruri. Ni le spune si autorul direct, dar se foloseste si de personaje pentru asta, prin dialog interior.

Daca i se poate reprosa ceva cartii, atunci acel lucru e ca e prea explicita. Niccolo Ammaniti nu-si lasa personajele in pace, explica, se joaca cu mintea lor, face legaturi si foloseste uneori simboluri prea evidente.