Artmania, ziua 1: Tristania, My Dying Bride, Opeth

Anul acesta, cele doua zile de concerte Artmania ne-au adus doar 6 formatii, fata de cele 10-12 din anii precedenti, si a fost o idee buna: fara formatiile de umplutura Piata Mare s-a animat aproape imediat si n-am mai avut parte de cantari la care tot publicul sa stea plictisit la bere, cu exceptia celor 20 de fani ai formatiei de pe scena.

Prima trupa care a cantat vineri a fost Tristania, care din pacate a fost blestemata de la inceput cu eterna problema de la Artmania: sunetul. Ca au fost probleme tehnice, ca acustica pietei nu se potrivea cu ce cantau ei... nu stim, dar vocea se pierdea sub instrumente in toate zonele de unde am incercat sa ascultam.

 

Norvegienii au adunat un numar respectabil de rockeri entuziasti, o reusita din doua puncte de vedere. In primul rand, prima formatie din prima zi de festival inseamna public putin. In al doilea rand, Tristania venise nu cu unul, ci cu doi solisti noi: Mariangela "Mary" Demurtas, inlocuitoarea lui Vibeke Stene, care a parasit formatia ca sa predea muzica, si Kjetil Nordhus, care il inlocuieste pe Østen Bergøy, ramas acasa pentru ca urmeaza sa fie tatic.

   

Amandoi s-au achitat onorabil de rolurile lor, mai ales Mary. Desi fanii cu vechime ar fi preferat probabil vocea lui Vibeke, Mariangela s-a agitat pe scena aproape o ora si a reusit sa anime atmosfera ca o cantareata de metal asa cum ne place: deschisa, energica si (de ce sa nu recunoastem) frumoasa. Si cu stil, sa ne intelegem, nici vorba de dezastrul numit Silentium din 2006. O bila alba si pentru accent: ne-a adresat cele mai corecte "multumesc"-uri pe care le-am auzit pana acum (de inteles avand in vedere ca vine din Italia).

Din pacate pentru ei, sunetul nu i-a ajutat, si, desi in primele randuri entuziasmul dadea pe afara, nu credem ca cei din restul pietei au fost impresionati in mod deosebit. Noi am apreciat energia de pe scena, dar n-am putea sa spunem decat ca muzica parea ca suna bine, pentru ca de auzit... n-am prea auzit-o.

My Dying Bride sunt la Sibiu pentru a doua oara si fanii fideli stiau deja la ce sa se astepte. In cazul spectacolului MDB, totul depinde de gusturi: pentru unii atmosfera depresiva si "suferintele" solistului Aaron Stainthorpe sunt punctul de atractie, pentru altii sunt ridicole si exagerate. Recunoastem ca metropotamul face parte din a doua categorie, dar reactia audientei ne-a spus ca eram in minoritate. Aaron a aparut cu sange desenat pe maini, a vorbit putin si parea absorbit complet de muzica, iar membrii trupei nu au facut mai mult de 5 pasi in stanga si in dreapta. De altfel, Stainthorpe recunoaste si in interviuri ca nu e prea vorbaret si ca pe scena este in lumea lui, asa ca am luat totul ca atare, ca pe un spectacol care sa intregeasca instrumentatia si versurile.

 

Din punct de vedere muzical, ne-am bucurat ca sunetul a fost mai bun ca la Tristania, asa ca am putut ascult in conditii aproape ideale muzica britanicilor si, indiferent de parerile despre teatralismul de pe scena, credem ca toti cei prezenti au trebuit sa recunoasca faptul ca MDB se pricep la ce fac.

 

Spre final am fost surprinsi placut: in ciuda aparentei indiferente, Aaron ne-a aratat si partea sa glumeata, dedicand o piesa celor de la restaurantele din zona a caror masa de seara era intrerupta de concert.

Formatia care a incheiat seara a fost Opeth, care a reusit in sfarsit sa atraga atentia aproape tuturor celor din zona. Dupa inevitabila miscare de du-te-vino (fani MDB in spate, fani Opeth in fata), Mikael Åkerfeldt a intrat pe scena in urletele entuziaste ale audiente metaliste si s-a dovedit a fi cea mai placuta prezenta a serii.

Dupa ce s-a mirat ca organizatorii au reusit sa faca un festival de metal in mijlocul orasului si ne-a asigurat ca, in ciuda imaginii Suediei ca tara permisiva, la el acasa nu ar fi fost posibil, Åkerfeldt a dat drumul unui show care i-a dat pe spate pe toti. Sunetul isi revenise in sfarsit, asa ca am putut asculta asa cum trebuie combinatia de death metal si bucati acustice care defineste Opeth.

 

Metropotamul a devenit instantaneu fan Mikael, atat pentru usurinta cu care isi conduce vocea de la partile heavy la cele lente, cat si pentru atitudinea relaxata si prietenoasa pe care a avut-o pe parcurs. Ne plac oamenii care se simt bine pe scena, si Opeth pareau ca se distreaza de minune.

Partea muzicala a fost si ea fara cusur, si am auzit mai multe persoane spunand ca totul a sunat ca pe album sau mai bine si ca Opeth a fost cel mai bun concert din cadrul Artmania.

 

Prima zi de festival a luat sfarsit cu putin inainte de ora 12, piata a ramas, ca de obicei, acoperita de un covor gros de pahare goale, iar metalistii s-au scurs incet-incet spre case sau spre terasele din zona, ca sa isi refaca fortele pentru a doua zi.

Mai multe poze in galerie.