Artist: Maurice Bejart - un cadou de la "a good old fashioned lover boy"

Acesta nu este un omagiu adus lui Maurice Bejart, ci o amintire despre arta lui. L-am descoperit pe Maurice Bejart acum vreo 3-4 ani: nu din vreo revista de arta, nici de la vreun spectacol live (in strainatate sau la Bucuresti), ci pur si simplu la televizor, cu spectacolul Ballet for Life. Pentru orice fan Queen si Mozart, baletul imaginat pe muzica celor doi este un regal.

Combinatia dintre muzica rock si cea clasica, irezistibila; costumele alb-negru create de Versace, o combinatie de alura sport si rafinament modern, dar discret; cele dedicate perioadei mozartiene creau o atmosfera flamboyanta si nebunatica, tensionata ca un tango contemporan. Miezul spectacolului se concentra asupra personalitatilor celor doi artisti (Freddie Mercury si Mozart), puternic conturate prin miscare scenica, imagine vizuala si expresivitatea chipului. Eram fericita: baletul lui Bejart vorbea despre pasiune, despre nebunia si vitalitatea creatiei indiferent de epoca in care artistul traieste.

Bejart a surprins anumite gesturi reprezentative pentru Freddie si Mozart, le-a intuit miscarea sufletului pe care a reusit sa o traduca in balet. Cateva imagini iti raman pentru totdeauna in minte: inceputul spectacolului cu dansatorii dezvelindu-se de dupa cearsafuri albe, sfarsitul cu acoperirea lor la loc, interpretarea lui Gil Roman pe Show Must Go On si inaintarea dansatorilor inspre public, intr-un pas ritmat a la Freddie…  

Mai tarziu in jurul numelui lui Bejart au inceput sa se adune alte nume: ale dansatorilor cu care a lucrat (Maia Plissetskaia, Michael Denard, Jean Babilee, Susan Farrell, Rudolf Noureev, Mikhail Baryshnikov, Sylvie Guillem, Jurge Donn), ale artistilor pe care i-a cunoscut (Dali, Godard, Versace, Fellini, Barbara), ale prietenilor si admiratorilor.

La sfarsitul lunii septembrie am avut parte de primul meu spectacol live semnat Bejart: L’Amour, La Danse (compania Bejart Ballet, Lausanne, 2005). Nu am intrat la TNB ca majoritatea spectatorilor pe usa din fata, oficial, cu biletul la purtator, ci strecurandu-ne pe usa din dos, ca studentii, cu inima cat un purice la trecerea pe langa doamnele plasatoare, cu nonsalanta celor pentru care dorinta de a vedea deschide toate (usile si) cortinele lumii…

Ne-am bucurat de 10 fragmente din cele mai cunoscute creatii ale lui Bejart (Le Sacre du Printemps, Sapte dansuri grecesti, Brel si Barbara, Ballet for Life) si am regasit aceeasi intrepatrundere de genuri muzicale (rock, clasica, moderna: Queen, U2, Stravinsky, Strauss, Berlioz, Bellini, Mahler, Jacques Brel), de gesturi rituale si atitudini contemporane. Spectacolul era construit pe principiul alternantei, al contrastului revelator intre episoade si povesti.

Dansatorii lui Bejart sunt artisti complecsi, actori si dansatori in acelasi timp; excelenta coregrafica este sustinuta de o excelenta a trairii actului artistic, a intruparii anumitor personaje. Bejart a fost atras nu numai de perfectionarea tehnicii si de innoirea limbajului coregrafic, ci si de intrepatrunderea civilizatiilor, de fondul comun al diferitelor culturi, de zeii ascunsi sub pielea unui artist rock sau a unei divinitati africane.

L’Amour, La Danse cred ca a facut parte din acele creatii despre care Bejart spunea ca apartin publicului intr-o mai mare masura decat lui sau dansatorilor. “Coregrafia telurica, axata mai mult pe partea fizica” si cea introspectiva, de sugestie erau doua fatete ale unei viziuni spectaculoase (si spectaculare) asupra lumii: The Show Must Go On…