Aplauzele si batutul din palme: o mica istorie

Aplauzele sunt o forma veche de expresie a aprecierii sau a bucuriei. S-a speculat ca ar fi instinctuala (copiii foarte mici si primatele isi impreuneaza mainile -parand ca aplauda- cand se bucura sau cand aud zgomote care le plac), insa nu toate culturile privesc aplauzele (sau batutul din palme) in acelasi fel - in Asia se bate din palme pentru a alunga spiritele rele, spre exemplu. In moschei se aplauda pentru a semnaliza o greseala a imamului. Dansatorii de flamenco isi tin ritmul, compás, batand din palme (palmas).

 .
palmas flamancas si aplauze "de golf"

Nici sunetele nu sunt la fel peste tot, si aplaudatul poate insemna lucruri diferite, nu doar apreciere: daca aplauzi rar, de obicei iti arati dispretul sau dezaprobarea intensa fata de ceva; la golf, pentru a nu deranja concentrarea jucatorilor, se aplauda maruntel din varful degetelor, iar surzii nu aplauda sonor. 

Nu se stie cu exactitate cand s-au inventat aplauzele. In antichitate romanii nu aplaudau la spectacole, ci fluturau togile si pocneau din degete; se spune insa ca printre primii care au folosit artificiul aplauzelor pentru mai mult zgomot (apreciativ) in public a fost imparatul Nero, care angaja oameni care sa aplaude special la piesele sale de teatru.

Aplaudatorul profesionist este un obicei care s-a transmis: in secolele trecute se intampla frecvent sa se angajeze la spectacole (teatru, opera) aplaudatori profesionisti, claques, care dadeau tonul si sustineau indelungat ovatiile; din aceeasi categorie erau si les rieurs sau les pleureus (cei care aveau rolul bine stabilit sa rada ori sa planga in momentele esentiale, instigand artificial diverse sentimente in sala), si dupa cum stim de la emisiunile tv cu public, obiceiul s-a pastrat ipocrit si azi.

Aplauzele sunt molipsitoare. Daca intr-un grup incepe o singura persoana sa aplaude (nu aiurea, ci intr-un moment pertinent), curand va fi urmat de al doilea, apoi si de restul.

Aplauzele sunt o expresie colectiva de bucurie si apreciere, a carei psihologie si fizica a fost studiata empiric de profesorul Zoltán Néda, de la universitatea Babes Bolyai din Cluj (gasiti intreaga lucrare aici, in engleza). Ce a descoperit el (facand inregistrari in diverse sali de spectacol din Romania si Ungaria) a fost ca exista doua mari tipuri de aplauze: batutul din palme in sincron vs aplaudatul de la sfarsitul spectacolului.

Cand aplaudam sincronizat, incercam sa tinem colectiv un ritm (al muzicii sau al unei scandari), mai degraba decat sa facem zgomot, iar sunetul este mai scazut. Atunci cand aplaudam fiecare cum ni se nazare, zgomotul dezorganizat este mai mare, ca si entuziasmul. Aplauzele desincronizate se intalnesc la sfarsitul spectacolelor si sunt un fel de intrecere instinctiva in a face zgomot mai mare decat ceilalti. Poate din acest motiv aplaudatorii de la congresele comuniste aplaudau toti pe aceeasi masura, monoton si sacadat, fara pic de entuziasm.

 .
stanga - aplauze si scandari pentru Ceausescu; dreapta - recordul mondial la aplauze (721 pe minut)

Cand se aplauda astazi?

In zilele noastre aplauzele au devenit o expresie nestavilita a bucuriei si a aprecierii, indiferent daca ai sau nu catre cine sa le indrepti.

Se aplauda chiar si la terminarea unui film la cinema sau la aterizarea unui avion. De obicei primul care face asta are efect de spargator de gheata si ii molipseste si pe ceilalti, care instinctiv incep si ei sa bata din palme. Acelasi lucru se intampla si cu aplaudatul in picioare, rezervat ocaziilor extraordinare. Azi vezi asta la aproape fiecare concert in sala, de multe ori dintr-o exaltare cabotina de care sufera publicul in general. Si aici intervine efectul domino al rusinii: nu iti vine sa ramai asezat cand in jurul tau se aplauda din picioare (si oricum nu mai vezi nimic pe scena), asa ca te ridici, ca sa nu faci opinie separata.

Se aplauda chiar si cand se face o greseala vizibila (pe scena, la conferinte, la alte asemenea adunari cu public). In loc sa ignoram scaparea, radem intelegator si aplaudam prietenos - errare humanum est. (As vrea sa pot spune ca poate este de fapt o deprindere derivata din obiceiul musulman de a aplauda -numai in cazul femeilor- cand imam-ul face o greseala in timpul rugaciunii, insa am dubii ca de acolo provine si ca are de fapt vreun fundament riguros). Aplauzele au devenit parte din limbajul non verbal al publicului, le folosim pentru a ne arata sustinerea, aprecierea sau chiar trecerea cu vederea a unui faux pas.

In cazul concertelor de muzica clasica sau al spectacolelor ori recitalurilor de opera exista o eticheta destul de riguroasa: ca sa nu strici atmosfera si concentrarea artistilor, nu aplauzi intre acte, ci doar la sfarsitul spectacolului. In cazul concertelor la care se canta piese separate, iarasi nu e indicat sa aplauzi la sfarsitul fiecareia, mai ales ca uneori publicul se grabeste sa isi arate aprecierea fara sa aiba rabdare sa se termine piesa (sau fara sa stie cand se termina). Nici nu se pune problema batutului din palme in sincron, dupa ritm. Cum ar fi daca am incepe fiecare sa fluieram dupa capul nostru pe Fur Elise, sa lalaim pe Rondo alla turca sau sa aplaudam pe fiecare polca sau cadril de Strauss?

Celalte concerte au o abordare mult mai permisiva asupra aplauzelor. Se intampla ca solistul sau trupa sa instige direct publicul la batut din palme - absolut acceptabil, mai ales ca se bazeaza pe ideea aplaudatului ca liant social intr-un grup. Daca provoci un stadion intreg sa bata din palme, mai intai vor incepe cativa curajosi, apoi, in contratimp, si timizii, iar mai tarziu toti vor bate la unison din palme in ritmul impus. La concertele rock sau la cele pe stadion nu e nimic rau in asta -zgomotul e si asa atat de mare-, iar energia si adrenalina sunt de puternice incat oamenii au nevoie de o supapa, iar aceea este batutul din palme, strigatul sau fluieratul. Daca poti sta ca o statuie pe TNT, de exemplu, fara sa strigi oi! sau fara sa bati din palme, probabil ca ai o stapanire de sine extraordinara.

Problema intervine in cazul concertelor in sala, la care nu e rost de scandal, nici de scandare. In multe cazuri batutul din palme in sincron, dupa muzica, devine un artificiu facil de mobilizare a publicului (pe care simti nevoia sa il vezi activ, intr-un fel sau altul) sau, daca incepe la initiativa salii, o demonstratie de apreciere non verbala nu intotdeauna fondata.

Desi toata lumea considera dreptul de a aplauda in ritmul muzicii ca fiind absolut si inalienabil, m-as bucura sa existe putin discernamant. Nu intotdeauna merge sa bati din palme ca un copil bucuros. Strici muzica. Si pentru cel de pe scena, si pentru cel de langa tine, care poate vrea sa se conecteze la muzica neafectat de pleoscaitul strident al palmelor tale. Mi se povestea ca la un concert -nu stiu daca la toate- Tudor Gheorghe a insistat sa nu se aplaude nici macar intre piese, ca sa nu i se strice concentrarea si starea in care se transpunea. Acum o saptamana, Bobby McFerrin la fel, a inabusit in fasa tentativa de a tine hangul, ca la hora, batand din palme, motivand ca se denatureaza sunetul.

As vrea sa vad un concert la sfarsitul caruia publicul ramane mut de admiratie si nu indrazneste sa faca nici un zgomot care sa rupa transa. Niciodata nu se va intampla, pentru ca nu stim valoarea tacerii si nu vom cunoaste niciodata sunetul unei singure maini care aplauda.


Ganditi-va inainte sa bateti din palme.