Album: Whitesnake - Good to be bad

Rand pe rand, vechile nume ale anilor 60-70-80 se intorc pe scena. Unii creeaza senzatia ca au nevoie de bani, altii creeaza senzatia ca vor sa retraiasca la batranete gloria timpurilor trecute... Sunt, insa, cazuri in care ne bucuram sa auzim vesti noi de la oameni pe care, candva, ii iubeam - oameni care s-au retras in uitare. Cam asa a fost cazul si cu ultimul disc Whitesnake, "Good to be Bad".



Din album in album si din concert in concert au trecut treizeci de ani pentru fostul vocal Deep Purple. "Good to be Bad" aparea la un deceniu de la precedentul "Restless Heart" si, deschizandu-i ambalajul, ma intrebam daca poate aduce ceva nou.

Cu siguranta, vocea lui David Coverdale ramane la fel de fina si totodata grunjoasa cum ne-am obisnuit, Nu stiu daca o fi vorba de vreun artificiu de studio sau asa suna omul asta si acum (ne vom convinge cu totii live de acest fapt), dar in privinta fortei lui Coverdale lucrurile sunt clare: s-a intors si e gata de rock!!



Ceea ce si face pe cele 11 piese ale playlist-ului oficial de disc. Si aici ajungem la ce ne "doare": discul e bun, chiar mult mai bun decat ne-am fi asteptat, dar...ar putea fi plasat de un ascultator neavizat in oricare din perioadele Whitesnake fara nicio problema. Daca in cazul colegilor de turneu european Def Leppard, constanta in sound nu supara, la Whitesnake acest fapt imi pare redundant. Avem o prima jumatate de disc "ambalata" in stil american glossy - piese precum "Best Years", "Call on me" sau "All I want, all I need" suna excelent tehnic, dar creeaza cam aceeasi senzatie pe care i-ar trezi-o unui gurmand francez un cheeseburger de la McDonalds.



Partea a doua a discului isi mai spala oarecum din pacate: "Summer Rain" poate deveni urmatorul succes acustic al lui Coverdale, "Lay down Your Love" este o proba de foc trecuta cu brio de vocea lui Sir David, iar "Got What You Need" va ridica salile in picioare, fiind o piesa energica si foarte bine produsa.



Daca exista o piesa care ma indeamna sa dau nota de trecere acestui disc, ea este chiar cea cu care albumul se incheie: "Till the End of Time". Nu stim inca daca va fi sau nu ultimul disc Whitesnake, cert este ca senzatia lasata dupa prima auditie a piesei a fost greu descriptibila: ascultam un "la revedere" pe note de blues executat in egala masura cu imperfectiunea tristetii care te cucereste si profesionalismul tehnic de exceptie al celor care compun acum trupa.

In concluzie, "Good to be Bad" imi pare un teaser excelent pentru viitoarele aparitii live (pe care le asteptam cu nerabdare), dar un album de studio mediocru, salvat de la dizgratie doar de pasaje in care vocea lui David Coverdale e la fel de proaspata ca acum 30 de ani.