Concert: The Mars Volta in Razzmatazz, Barcelona
Satui de banalitatea muzicantilor de pe la noi, ne-am dus pana tocmai la Barcelona ca sa vedem in concert o trupa prog rock ca-n vremurile bune ale anilor '70. Adica 2070, desigur.
The Mars Volta sunt in toiul unui turneu european de promovare a noului lor album, The Bedlam in Goliath, asa ca i-am prins in forma maxima, bine antrenati dar inca neobositi si plini de entuziasm. Rezultatul a fost un concert de aproape trei ore in care atat artistii de pe scena cat si publicul au luat-o razna, explorand posibilitatile oferite de muzica, miscare si halucinogenele la preturi accesibile.
Dar intai, o vorba despre locatie: Razzmatazz este un club imens din cartierul Marina al Barcelonei, cu 5 sali si, atunci cand nu gazduieste concerte, muzici de la rock si indie la pop si electro. Desi e mare cat un camin cultural, s-a dovedit neincapator atat in timpul concertului (sala 1 era arhiplina) cat si dupa, la 'discoteca' (pe terasa unde se fumeaza era o aglomeratie ca in metrou la Unirii la orele de varf). Nici nu mai vorbesc de coada de la intrare, care aproape ca inconjura cladirea.
Trupa a intrat la timp, putin dupa ora 9, fiind intampinata cu urale de publicul gata incalzit de berile pe care niste marocani intreprinzatori le vindeau pe sub mana la coada de intrare. Dupa obisnuitul intro de Ennio Morricone, Omar, Cedric si compania s-au lansat fara multa ceremonie in rifful ce deschide Roulette Dares, de pe primul lor album, Deloused in the Comatorium. Punct in care capetele publicului, incluzandu-l pe al umilului dumneavoastra scriitor, au purces a exploda, nemaicapatandu-si forma initiala decat la ore bune dupa ce toata tarasenia concertului se va fi incheiat.
Wax Simulacra, Goliath, Ourobouros sau Tetragrammaton au venit si au plecat, impanate cu jamuri, solo-uri de dimensiuni epice si acrobatiile vocalului Cedric Bixler-Zavala. In mod interesant, in ciuda abundentei de improvizatii care in mainile unei trupe inferioare ar fi diluat show-ul, fragmentand cantecele si plictisind publicul, Mars Volta au reusit sa mentina aceeasi intensitate maniacala pe tot parcursul celor trei ore de concert, facand lumea sa danseze la fel de bine pe riffurile binecunoscute de pe album ca si pe partile inventate pe loc.
Momentul culminant a fost, fara indoiala, Cygnus... Vismund Cygnus (de pe Frances the Mute), intins pana la 20 minute printr-un lung si foarte reusit solo de chitara al lui Omar, timp in care Cedric a avut ceea ce parea a fi o criza epileptica pe scena, urcandu-se pe boxe, trangandu-i de picioare pe spectatorii de la balcon, scuipand bere peste cei de jos si tarand de colo colo pe scena un scaun nevinovat. Inca si mai spectaculos, dupa ce ii adusese in pragul isteriei cu acrobatiile lui, vocalistul a reusit sa-si si potoleasca fanii la sfarsitul cantecului pentru o sectiune mai linistita, in doar cateva secunde producand o asemenea liniste in sala 1 de la Razzmatazz incat se auzea proverbiala musca.
Chitaristul si liderul trupei, Omar Rodriguez-Lopez, este un mic paradox: pe cat e de talentat, pe atat e de lipsit de simtul masurii, lucru pe care l-a dovedit din plin atunci repetand obsesiv si, de la un punct, de-a dreptul enervant, rifful piesei Aberinkula timp de vreo zece minute, acompaniat doar de tobarul Thomas Pridgen care ii tinea masura pe hihat. Lasand micile scapari de felul acesta la o parte, show-ul a fost deopotriva consistent din punct de vedere muzical si vizualmente spectaculos, ceea ce e, neindoielnic, semnul unei mari trupe.
Dupa un Drunkship of Lanterns cantant de o maniera irecognoscibila, foarte diferita de cea de pe album dar egal de interesanta, Omar si Pablo Hinojos, cel de-al doilea chitarist al trupei, si-au luat instrumentele acustice si l-au acompaniat discret pe Cedric pret de doua piese (Asilos Magdalena si Miranda), dandu-le un moment de respiro celoralti membri ai trupei. Day of the Baphomets de pe Amputechture a incheiat apoteotic seara, agrementat cu improvizatii inspirate si dementul solo de bongos-uri al percutionistului Marcel Rodriguez-Lopez, fratele lui Omar.
Nu m-am aratat foarte convins de ultimele doua albume ale Mars Volta, si imi mentin parerea in legatura cu nevoia de mai multa concizie si concentrare care se simte pe albumele lor de studio. Asemanator, nu ma convinsese nici noua formula in opt muzicieni (incluzand, pe langa voce, bas, chitara, toba si clape, un percutionist, un saxofonist si un chitarist doi), fiind mult mai incantat de formula originala, in cinci oameni, din epoca turneelor pentru Deloused.
Insa experienta de a-i vedea in concert mi-a aratat o trupa in varful carierei, imbinand abilitatea muzicala, energia debordanta si spiritul explorator pentru a produce o experienta unica, diferita de orice altceva se poate vedea pe scenele lumii. Ceea ce pe album pare exces si lipsa de auto-cenzura, in contextul live devine improvizatie inspirata si curaj artistic. Nu pot decat sa-mi doresc ca ei sa reuseasca din nou sa-si transpuna viziunea si energia din concert in formatul albumului de studio, macar cu tot atata succes ca pe primele doua albumele. Sau macar sa-i mai vedem live cat mai curand prin Europa!
The Mars Volta sunt in toiul unui turneu european de promovare a noului lor album, The Bedlam in Goliath, asa ca i-am prins in forma maxima, bine antrenati dar inca neobositi si plini de entuziasm. Rezultatul a fost un concert de aproape trei ore in care atat artistii de pe scena cat si publicul au luat-o razna, explorand posibilitatile oferite de muzica, miscare si halucinogenele la preturi accesibile.
Dar intai, o vorba despre locatie: Razzmatazz este un club imens din cartierul Marina al Barcelonei, cu 5 sali si, atunci cand nu gazduieste concerte, muzici de la rock si indie la pop si electro. Desi e mare cat un camin cultural, s-a dovedit neincapator atat in timpul concertului (sala 1 era arhiplina) cat si dupa, la 'discoteca' (pe terasa unde se fumeaza era o aglomeratie ca in metrou la Unirii la orele de varf). Nici nu mai vorbesc de coada de la intrare, care aproape ca inconjura cladirea.
Trupa a intrat la timp, putin dupa ora 9, fiind intampinata cu urale de publicul gata incalzit de berile pe care niste marocani intreprinzatori le vindeau pe sub mana la coada de intrare. Dupa obisnuitul intro de Ennio Morricone, Omar, Cedric si compania s-au lansat fara multa ceremonie in rifful ce deschide Roulette Dares, de pe primul lor album, Deloused in the Comatorium. Punct in care capetele publicului, incluzandu-l pe al umilului dumneavoastra scriitor, au purces a exploda, nemaicapatandu-si forma initiala decat la ore bune dupa ce toata tarasenia concertului se va fi incheiat.
Wax Simulacra, Goliath, Ourobouros sau Tetragrammaton au venit si au plecat, impanate cu jamuri, solo-uri de dimensiuni epice si acrobatiile vocalului Cedric Bixler-Zavala. In mod interesant, in ciuda abundentei de improvizatii care in mainile unei trupe inferioare ar fi diluat show-ul, fragmentand cantecele si plictisind publicul, Mars Volta au reusit sa mentina aceeasi intensitate maniacala pe tot parcursul celor trei ore de concert, facand lumea sa danseze la fel de bine pe riffurile binecunoscute de pe album ca si pe partile inventate pe loc.
Momentul culminant a fost, fara indoiala, Cygnus... Vismund Cygnus (de pe Frances the Mute), intins pana la 20 minute printr-un lung si foarte reusit solo de chitara al lui Omar, timp in care Cedric a avut ceea ce parea a fi o criza epileptica pe scena, urcandu-se pe boxe, trangandu-i de picioare pe spectatorii de la balcon, scuipand bere peste cei de jos si tarand de colo colo pe scena un scaun nevinovat. Inca si mai spectaculos, dupa ce ii adusese in pragul isteriei cu acrobatiile lui, vocalistul a reusit sa-si si potoleasca fanii la sfarsitul cantecului pentru o sectiune mai linistita, in doar cateva secunde producand o asemenea liniste in sala 1 de la Razzmatazz incat se auzea proverbiala musca.
Chitaristul si liderul trupei, Omar Rodriguez-Lopez, este un mic paradox: pe cat e de talentat, pe atat e de lipsit de simtul masurii, lucru pe care l-a dovedit din plin atunci repetand obsesiv si, de la un punct, de-a dreptul enervant, rifful piesei Aberinkula timp de vreo zece minute, acompaniat doar de tobarul Thomas Pridgen care ii tinea masura pe hihat. Lasand micile scapari de felul acesta la o parte, show-ul a fost deopotriva consistent din punct de vedere muzical si vizualmente spectaculos, ceea ce e, neindoielnic, semnul unei mari trupe.
Dupa un Drunkship of Lanterns cantant de o maniera irecognoscibila, foarte diferita de cea de pe album dar egal de interesanta, Omar si Pablo Hinojos, cel de-al doilea chitarist al trupei, si-au luat instrumentele acustice si l-au acompaniat discret pe Cedric pret de doua piese (Asilos Magdalena si Miranda), dandu-le un moment de respiro celoralti membri ai trupei. Day of the Baphomets de pe Amputechture a incheiat apoteotic seara, agrementat cu improvizatii inspirate si dementul solo de bongos-uri al percutionistului Marcel Rodriguez-Lopez, fratele lui Omar.
Nu m-am aratat foarte convins de ultimele doua albume ale Mars Volta, si imi mentin parerea in legatura cu nevoia de mai multa concizie si concentrare care se simte pe albumele lor de studio. Asemanator, nu ma convinsese nici noua formula in opt muzicieni (incluzand, pe langa voce, bas, chitara, toba si clape, un percutionist, un saxofonist si un chitarist doi), fiind mult mai incantat de formula originala, in cinci oameni, din epoca turneelor pentru Deloused.
Insa experienta de a-i vedea in concert mi-a aratat o trupa in varful carierei, imbinand abilitatea muzicala, energia debordanta si spiritul explorator pentru a produce o experienta unica, diferita de orice altceva se poate vedea pe scenele lumii. Ceea ce pe album pare exces si lipsa de auto-cenzura, in contextul live devine improvizatie inspirata si curaj artistic. Nu pot decat sa-mi doresc ca ei sa reuseasca din nou sa-si transpuna viziunea si energia din concert in formatul albumului de studio, macar cu tot atata succes ca pe primele doua albumele. Sau macar sa-i mai vedem live cat mai curand prin Europa!
© Copyright Metropotam 2006-2009.
Tu ce parere ai?