Interviu: Ioana Nicolaie

Dupa cateva zile in care ne-am ingropat in tot felul de carti de poezie, ne-am gandit ca nu strica sa facem o pauza de la citit si sa mai stam si de vorba, face to face, cu cineva care sa ne povesteasca despre poezie din mijlocul lucrurilor. Ioana Nicolaie este o poeta care probabil ca ar trebui sa se afle mai mult in centrul atentiei, dar nu pentru asocierea ei cu numele lui Mircea Cartarescu, ci pentru volumele sale de poezie pe care si le-a promovat cu multa discretie. Astfel ca am petrecut o dimineata tarzie acasa la Ioana Nicolaie, intr-o camera plina cu carti si jucarii si, in miros de cafea proaspat facuta, am vorbit despre poezie, despre cenaclul Litere si despre cum arata viata unui scriitor cu familie.

Ioana Nicolaie

Esti una dintre vocile feminine - nu foarte numeroase - consacrate in poezia romaneasca actuala, inclusiv prin unele teme. Cum iti asumi aceasta postura si cum comentezi prezenta vocilor feminine in lirica actuala?

Povestea asta cu lirica feminina a fost mult discutata, pentru ca sint citeva prejudecati legate de ea, care vin din trecut si care, in mod paradoxal, ocupa doua extreme. Prima echivaleaza poezia femeilor cu metafora dulceaga, cu infloriturile, zorzoanele, cu viziunea romantioasa. Dar, daca ne gindim la modernism si la recuperarea din anii '60, am putea pune sub semnul femininului intreaga perioada; poezia Anei Blandiana era la fel de impodobita ca aceea a lui Ioan Alexandru, de pilda, sau textele Gabrielei Melinescu aveau aceleasi volute gratioase ca si poemele lui Nichita Stanescu. Cea de-a doua extrema a inceput sa se contureze inca din anii '70, odata cu textele agresive si neconventionale ale Angelei Marinescu.

In anii '90, dupa Revolutie, mai multi poeti si-au declarat afinitatile cu aceasta poeta de cursa lunga, redescoperita inca o data, mai tirziu, si de Generatia 2000. In neasezatul deceniu noua, cind au fost inlocuite citeva modele culturale, perceptia asupra poeziei feminine a basculat dintr-o data. Schimbarea incepuse, de fapt, cu optzecismul, care oricum modificase fata poeziei, chiar daca la nivelul inalt, livresc - optzecistii veneau din traditie, din cultura, si, fiind mari consumatori de literatura, au recuperat sau au refolosit modelele trecutului. Poetii anilor '80 au vorbit despre personism - pe linia scriitorilor americani - in lirica lor. 

Poezia autobiografica a devenit dintr-odata interesanta. Sigur ca scrisese ceva asemanator si Mircea Ivanescu, insa poesiile ivanesciene reconstruiau biograficul, il fictionalizau, nu il decupau pur si simplu. Nici optzecistii n-au mers prea mult in directia asta, inca terna, fara stralucire. Abia in anii '90 biografismul a ajuns exhibare, inventariere a concretului, a cotidianului, a lucrurilor aparent fara semnificatie, toate acestea invecinindu-se si cu experiente traumatice, la limita, care in anii '80 nu puteau fi spuse in mod direct, pentru ca exista cenzura. Citiva poeti, grupati in jurul lui Dan Silviu Boerescu, au fost cei care au incercat sa relaxeze barierele bunului-simt in poezie. Mihai Galatanu sau Daniel Banulescu au detabuizat limbajul poetic, dar au fost priviti ca niste ciudatenii.

Nu era inca timpul provocarilor violente in poezie,  nu existau cititori sau critici literari care sa crediteze genul acesta de literatura. Din aceeasi grupare mai faceau parte si doua poete, Rodica Draghincescu - acum plecata din tara - si Saviana Stanescu - cunoscuta azi ca dramaturg, cu piese jucate in Statele Unite. Autoarele acestea aveau o poezie foarte agresiva, foarte dura, atit in limbaj, cit si in continut. Prin urmare, a fost simplu sa se ajunga la extrema in care poezia feminina e considerata obscena, indigesta, indecenta, exhibata, cu probleme menstruale si cu o anume doza de isterie. Iar asta nu e in regula, pentru ca poezia feminina   de fapt nu exista. Exista doar poezie, poezie foarte diferita de la poet la poet, fie el barbat sau femeie.

Dar crezi ca lumea culturala romaneasca este dominata de barbati? E greu pentru o femeie sa se afirme?

Fireste. Este inca o lume patriarhala, dar eu n-am avut niciodata un sentiment de frustrare legat de asta. Am stiut dintotdeauna ca e asa si ca lucrurile sint greu de clintit. Ele se schimba prin educatie, deci e nevoie de foarte mult timp. Toata societatea romaneasca e patriarhala si e greu de presupus ca literatura ar fi altfel. Poetelor nu le este usor sa se afirme, pentru ca, previzibil, criticii care conteaza sint barbati. Ei dau verdictele. Femeile intra greu in topuri si intra undeva la mijloc; intotdeauna exista trei barbati sau cinci care iau fata. Si nu pentru ca sint mai buni, ci pentru ca, psihologic, in mintea celui care face topul, barbatului i se cuvine primul loc. Eu cred ca lucrurile se schimba incetul cu incetul; probabil ca peste cincizeci de ani va fi altfel. 

Cum comentezi, atunci, ultimele premii de poezie, ultimele aparitii cit de cit zgomotoase?

Ca sa va raspund, sint nevoita sa schitez un context mai larg. Dupa revolutie, in Romania, a fost un colaps institutional si cultural. Institutii vitale pentru scriitor, ca editurile, n-au mai functionat in favoarea lui. Vreme de zece ani, s-a scris foarte greu si, in cazul scriitorilor tineri, fara perspectiva publicarii. Multi autori notorii la revolutie au migrat - sub presiunea realitatii, a politicului - spre alte zone, mai ales spre publicistica. Participau, in sfirsit, la viata cetatii.

Jurnalismul este insa solicitant si te acapareaza. Un prozator extraordinar precum Cristian Teodorescu s-a lasat asteptat un deceniu pina la o noua carte. Gabriela Adamesteanu a "construit" Revista 22 si, dupa o lunga perioada, s-a intors la literatura. Aceste doua exemple nu sint insa, din pacate, regula. Trebuie sa ai multa putere si ambitie ca sa ramii in literatura; si sa spui ceva in literatura. Sint multe lucruri in jur care nu te lasa sa faci asta. In acesti 10-13 ani au disparut reviste, au aparut altele, au fost in pragul falimentului aproape toate editurile si doar unele si-au revenit. Humanitas, de pilda, fiind lider editorial in tot acest timp, a fost foarte selectiva cu literatura.

Autorii - consacrati sau la inceput de drum - nu aveau prea multe alternative. Daca ajungeau totusi sa publice, apareau problemele insurmontabile ale difuzarii, tirajelor – cartile se scoteau in tiraje din ce in ce mai mici -, ale minimei reclame de care are nevoie orice titlu nou. Toate neajunsurile acestea au inceput sa dispara abia in ultima vreme. Odata cu stimularea interesului pentru literatura autohtona -   Editura Polirom a facut enorm pentru asta -, au inceput sa functioneze concertat pirghiile sistemului editorial. 

    

Povesteste-ne un pic despre Cenaclul Litere.

Au fost doua perioade ale cenaclului: in prima s-au afirmat cei din antologia Tablou de familie: Cezar Paul-Badescu, Svetlana Carstean - era singura fata din echipa -, T.O. Bobe, Sorin Ghergut, Mihai Ignat si Razvan Radulescu. In a doua antologie, Ferestre 98, am fost sapte autori: Marius Ianus, Angelo Mitchievici, Cecilia Stefanescu, Victor Nichifor, Doina Ioanid, Iulian Baicus si eu. Fiecare dintre acestia e o poveste. Marius a fost o vedeta si, indiscutabil, poetul ultimilor ani.

Dupa ce a publicat in Ferestre, a urmat volumul de debut din 2000. A reusit ca in sapte ani - e o perioada foarte scurta - sa straluceasca, sa orbeasca pe toata lumea si sa se stinga. E un traseu care i se potriveste, fiindca el fusese de la inceput cumva flamboaiant. Istoriile cu el sint foarte multe si, ca sa raminem la cele frumoase, am sa spun ce avea el extraordinar: o credinta fantastica in poezie; iubea poezia. Obsesiile puternice pot duce la literatura adevarata si in cazul lui au dus.

Marius (Ianus) a venit in cenaclul nostru intr-o perioada in care Mircea (Cartarescu) era plecat din tara, iar noi facusem un substitut de cenaclu. Iar un cenaclu de oameni tineri inseamna si multa cruzime. Niciodata judecatile critice nu se fac cu mai multa duritate ca atunci. O lectura inseamna expunere totala. Oamenii te executa cu nonsalanta, pentru ca singurul lucru care conteaza este textul. Umorile isi au si ele locul, fiindca e vorba deseori si de multa imaturitate. Noi - o sa spun des "noi", adaugindu-ma colegilor mei de cenaclu - credeam in literatura. Ne placea atmosfera intilnirilor, fiindca un cenaclu e, de fapt, un loc foarte frumos.

Trebuie spus ca Mircea insemna enorm pentru noi. Era un scriitor consacrat care a vrut sa ne ajute in felul acesta. Atunci nu ne gindeam ca el, in fiecare saptamina, in fiecare seara de miercuri, vine acolo si sta cu noi; nu ni se parea ceva deosebit, aveam sentimentul ca atentia lui ni se cuvine. A fost foarte important - dincolo de literatura - si exemplul lui etic de autor. Mai multi scriitori care au trecut prin acel cenaclu s-au dovedit oameni civilizati, retrasi, care-si vad de scrisul lor, fara sa faca galagie - totul e munca si scris.

In perioada in care Mircea plecase -, si pentru ca terminasera facultatea, plecasera si cei mai mari din cenaclu -, ne-am hotarit sa continuam intilnirile noastre. Am rugat-o pe Simona Popescu sa preia rolul de moderator, dar, cu multa delicatete, ne-a facut sa intelegem ca vedea in noi "proiectul" lui Mircea si nu i s-ar fi parut cinstit sa-l "concureze". In paranteza spus, Simona e una dintre poetele la care eu tin foarte mult. E o scriitoare extraordinara. Cartile ei de poezie sint piese foarte grele pentru poezia contemporana si cred ca e o mare tristete ca sint multi tineri aspiranti la poezie care nu ajung sa le citeasca.

M-am intrebat deseori care-i "secretul" lui Ioan Es. Pop - autor fascinant si pentru mine -, care a debutat in aceeasi perioada cu Simona si a cistigat toate simpatiile. Balanta pe care-i pun eu nu tine de universurile lor - sint complet diferiti ca autori; unul e preponderent grav, iar celalalt ludic, nuantat cultural - , ci mai degraba de ideea de valoare, in general. Cred ca, dincolo de prapastia care-i desparte, ei sint comparabili ca valoare. Simona si-a cistigat greu gloria poate si pentru ca e femeie. Dar si pentru ca literatura care se fundamenteaza cultural - si nu direct emotional - e luata mai á la légère. Si nu e cazul.

Ioana Nicolaie

Tu esti asociata insa si cu cenaclul Litere, si cu douamiistii, pentru ca ai aparut si in antologia Generatia 2000.

Noi am fost un grup aflat putin in afara circuitului - nici nouazecisti, nici douamiisti. Dupa ce am vazut, ulterior, directiile dominante in literatura, pot spune ca am sentimentul ca noi, cei care am fost in Cenaclul Litere, ne-am raportat altfel la literatura; noi venim din literatura inalta, asta ne interesa, sintem fiinte culturale, noi citeam foarte mult, pe cind generatia douamiista este una anti-culturala, anti-elitista.

"Anti-culturala" inseamna ca ei nu citesc?

Inseamna ca multi dintre ei pot sa nu citeasca. Dan Sociu e un poet foarte inteligent, dar nu toti sint ca el. Locul lui Dan ar fi fost in cenaclul Litere, linga Marius Ianus. Noi am mizat mult pe cultura, in toate cartile scrise de colegii mei se vede asta. Ele n-au nimic de-a face nici cu lejeritatea, nici cu usurinta - pina si la Cezar, care are un discurs direct, se vede, de fapt, constructia.

Cum e sa traiesti cu un autor atit de apreciat? E un avantaj, un dezavantaj?

Revistele mondene imi pun de multe ori intrebarea asta. Iar eu le spun de la bun inceput: "Daca vreti sa vorbim despre Mircea, sa nu fie mai mult de 1%, daca vreti sa vorbim despre altceva, mai vedem...", si atunci dispar; ma rog, nu toate. Lucrurile sint foarte simple. Noi sintem doi oameni absolut obisnuiti, cu toate problemele a doi oameni obisnuiti, cu intretinerea pe care o platesti, cu nu stiu cite lucruri care trebuie facute, nemaivorbind de curatenie, gatit, tot ce tine de convietuire.

Asta pe partea domestica, dar pe partea care tine de perceptia exterioara cum stau lucrurile?

A fost o problema pe care eu mi-am asumat-o de la inceput, nefiind, deci, luata prin surprindere. Am avut de luptat cu varii prejudecati, unele legate exact de statutul lui de scriitor. A fost complicat, mai ales la prima mea carte, sa fiu tendentios asociata cu el. Toate criticile rauvoitoare pe care le-am avut au fost mereu din zona asta. De fapt schema e foarte simpla, e ca in telenovele, i-am mostenit dusmanii, adversitatile.

As fi vrut sa ne intorcem un pic si la biografismul despre care am vorbit la inceput. Ai scrie despre viata unei femei casatorite, cu copil, la 33 de ani?

Daca are relevanta, da. Daca se incadreaza in ceva mai mare. Nu este neaparat un subiect, este mai mult un ingredient. Poti sa faci un subiect, dar atunci trebuie sa ii adaugi o structura epica. O carte nu e ca si cind ai taia din biografie ceva, e o constructie, pleci de undeva si ajungi undeva, altfel nu are sens. Ma intereseaza femeile, personajele femei, asta pentru ca le cunosc cel mai bine, dar si pentru ca am sentimentul ca au fost nedreptatite. Scrise mai ales de barbati, au fost foarte mult distorsionate si indepartate de ceea ce sint ele cu adevarat. 

Si in sensul asta cartea ta, Cerul din burta, a fost un fel de revansa?        

Partea ideologica, legata de devierile spre feminism sau spre protest, nu m-a interesat foarte tare. Miza mea a fost autenticitatea; adica adevarul transferat in estetic si semnificind, astfel, mai mult decit un fapt cotidian.

Toamna trecuta ai fost la maratonul de poezie de la Sibiu, cum ti s-a parut?

Mi-a placut foarte mult. Eu admir foarte multi poeti si am impresia ca in Romania avem citiva poeti extraordinari si imi pare rau ca soarta poeziei e asa cum este si oamenii nu ajung la ea.

Cum este?

Cu tiraje foarte mici, cu prestigiu limitat. Poti sa fii Dan Coman, dar nu esti niciodata Florin Lazarescu, aici e diferenta. Un poet poate sa ia nu stiu cite premii si sa fie nu stiu cit de apreciat de critica si sa fie mereu in topul Revistei 22, dar nu va avea prestigiu la modul real, nu va cistiga niciodata din ce scrie, nu va fi invitat in strainatate decit rarisim, ca mai trebuie sa inviti si un poet din cind in cind. In alte locuri, prestigiul poetilor mai exista inca.

Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie (33 de ani) este cunoscuta, injust, de publicul larg, mai ales pentru ca este sotia lui Mircea Cartarescu; Ioana este insa o poeta rafinata, iar volumele sale (patru la numar, plus cateva antologii) merita toata atentia, pentru scriitura feminina inteligenta, temele inedite si vocea autentica (un cuvant cam supralicitat de la o vreme, dar care poeziei Ioanei chiar i se aplica). Pentru mai multe detalii, cautati prin librariile care mai cumpara inca poezie volumele Poza retusata, Nordul, Credinta, Cerul din burta sau Cenotaf. Si, cat de curand, cartea pentru copii Aventurile lui Arik sau romanul Sabina. Volumul Nordul urmeaza sa apara peste cateva saptamani in Germania si va fi lansat in prezenta autoarei la Targul de carte de la Leipzig.

Selectii din interviul realizat in numarul 12 (ianuarie) al revistei Noua literatura, de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir. Interviul complet se gaseste in paginile revistei.
noualiteratura.wordpress.com