Interviul saptamanii - Simona Popescu

Simona Popescu este unul dintre cei mai importanti poeti contemporani din Romania. Pentru ca ii place si apara poezia, tocmai a scos un volum numit "Lucrari in verde" o pledoarie poetica despre...poezie. Idealizeaza foarte mult Bucurestiul si spune ca orasul trebuie sa il descoperi singur, daca vrei sa fie al tau. Nu-i plac fake-urile si ar vrea o miscare reala de underground.

Cand ai venit pentru prima data in Bucuresti si ce ti-a ramas in minte de atunci?

La 18 ani, cind am venit la facultate (de Litere, dar atunci ii zicea Filologie). Am copilarit in Codlea, un orasel interesant pe atunci, ca eram amestecati români, unguri si sasi, fiecare cu ale lui. Liceul l-am facut la Brasov.

Inainte sa vin in Bucuresti eram destul de antibucuresteana, ca mai toti ardelenii. Bucurestenii erau, in mitologia noastra demonizatoare, niste creaturi enervante, sporovaitoare, fandosite la modul rizibil si arogante (cam asa erau “exemplarele” care veneau sa schieze la Brasov, iarna).

Orasul mi-a placut de la bun inceput. Era ceva... mobilizator in aer, nu stiu cum sa spun. Dar mai ales mi-au placut oamenii. Zapaciti, haotici, simpatici, deschisi, vorbind mult (ce usurare pe mine care taceam de stingeam si ma simteam mereu vinovata din cauza asta – nu se supara nimeni aici ca nu vorbesc, nici nu era loc, se calcau unii pe altii peste... vorbe – mai tirziu m-am molipsit si eu !). Mi s-a parut Bucurestiul mare si destul de frumos.

Nu ma invirteam decit in centru (o vreme am stat la caminele de la Drept, apoi in Grozavesti, dar metroul ma ducea direct la Universitate). Poate ca totul era atit de frumos-spatios si pentru ca nu purtam – desi era cazul ! – ochelari. Nu-i purtam, desi mi s-a intimplat foarte des sa ma ratacesc sau sa ma uit lung dupa niste baieti misto care erau, majoritatea, cind ma apropiam de ei, de fapt niste fete tunse mai scurt.

In 1983, cind am aterizat in capitala, mergeam pe la terase faine, la Dunarea, la Lido, la Arhitectura. Apoi, dupa numai un an,   la Arhitectura s-au schimbat mesele cu unele inalte, s-au luat scaunele, dupa inca un an nu mai puteai sa te duci acolo daca erai de la alta facultate (dar nici nu mai aveam chef !), in baruri era tare trist, totul se inchidea la 10, cafeaua a devenit nechezol, Pepsi-Cola a fost inlcuit cu o imitatie, Quick-Cola si tot asa.

In tot acest timp, miopia mea se intetea. Tot nu mi-am pus ochelari. Era mai suportabil (cel putin vizual) pentru mine decit pentru un nemiop, cred, sa traiesc ultimii ani de comunism. Altfel, noroc cu prietenii, noroc cu cartile, noroc cu simtul umorului, noroc cu un baiat foarte luminos pe care l-am cunoscut (si cu care, mai apoi, m-am si maritat). Oricum, era  mai bine pe atunci decit oriunde in alta parte in tara. Poate in Timisoara sa fi mai interesant.

Ti-a fost greu sa te adaptezi?

M-am simtit de la bun inceput ca pestele in apa in Bucuresti. Am avut norocul s-o cunosc din prima zi pe Felicia, colega mea de camera la camin, o sibianca tare desteapta, superhaioasa. Eram tot timpul umbra ei.

Citeam si rideam si mergeam razna. In jurul ei era intotdeauna o comunitate de gura-casca. Pur si simplu radia, ii facea pe toti sa rida, era fain, ca la un Seinfeld pe gratis, in care ea juca toate rolurile.

E si azi prietena mea cea mai buna. Un regizor (Tudor Chirila) a facut acum un an un filmulet de citeva minute despre Bucuresti cu ea. Au filmat la 6 dimineata in pasajul Universitatii. Feli ducea in brate un bostan urias, auriu, il muta de colo-colo si facea improvizatii jazzistice pe cintecul cu Nea Anton cu care mi-a impuiat capul toata studentia (ceva cu Nea Anton da de-un pom, bea un rom, kestii cvasisuprarealiste). Intr-un fel, bostanul ala era inima Bucurestiului. Ardeleanca asta desteapta cunoaste bine de tot inima Bucurestiului!

 
Pe unde iti place sa te plimbi? Unde si cu cine iti place sa iesi?

Imi place sa fiu acolo unde se intimpla lucruri interesante, unde vin oamenii faini, imi place, uneori, la teatru (ma duc numai si numai pentru cite un regizor), de curind am descoperit Centrul de Dans Contemporan de la T.N.B., ma duc adesea la expozitiile de la Galeria Noua (dar si la altele), ma intereseaza ce se mai intimpla la MNAC (desi e cam departe), citeodata mai sint chestii chiar la Facultatea de Litere.

Imi place sa palavragesc, sa dansez si sa ma intilnesc cu prietenii mei din studentie (dar s-a cam spart gasca), sa stau de vorba cu unii dintre studentii mei, cu prieteni mai tineri, de pilda cu cei cu care am pornit un roman colectiv, Rubik (tragem nadejde sa apara anul asta). Totul a plecat de la un personaj real, de la doamna care, in timp ce coase goblene, te duce in sus cu liftul spre Laptaria lui Enache, spre Motoare, si apoi te si coboara.

Imi place si sa ies cu fetita mea in Parcul Ioanid. Stau pe banca si privesc. Nu trebuie sa vorbesc cu nimeni, daca nu vreau. Sau pot sa ascult conversatiile “familiei de parc”. De sapte ani ne tot intilnim, mame, tati, copii, catei, unii cresc, altii imbatrinesc, cateii napirlesc.

Parcul e o lume fascinanta. Sint adolescentii care stau pe banci si se saruta in nestire, cei care trec pe alei, cei care citesc, sint grupurile de tineri, sint liceeni cool care vorbesc in engleza, sint baieti stupizi care injura cu fetele linga ei, sint intelectualii de diferite feluri, sint badaranii, sint batrinele doamne care vorbesc cu nepotii in franceza etc.

Esti ca intr-o familie mare, in aer liber. Casa e verde, frunzoasa si ierboasa. Acolo am citit multe carti, imi vin idei din aer (ca-i un aer interesant sonorizat, plin de rumoare stratificata si, adesea, parfumat, de la pomii infloriti, de la tei, de la iarba, de la nisipul incins) despre viitoare carti. Uneori ma simt, privind la toate astea, ca in copilarie, foarte fericita, fara nici un motiv.

Ce nu-ti place la Bucuresti?

Eu idealizez foarte mult Bucurestiul si, din cauza asta, sint tare dezamagita cind trec prin locuri care in mintea mea erau frumoase si le vad intr-o stare avansata de decrepitudine. Zona Garii de Nord mi se pare deprimanta, Gara Basarab. Aproape la fel de deprimante ca si magazinele astea mari, Carrefour, Orhideea, desi din motive radical diferite. Bucurestiul e un oras care are un ritm al lui. Nu-mi plac zonele moarte. Dar asta e valabil pentru orice oras.

Ar mai fi ceva. Nu-mi place de un ciine negru de pe strada mea. Mereu e pus pe fapte muscacioase si trebuie sa ma prefac ca-l simpatizez, vorbesc cu el, kestii din astea. De fapt, cred ca el isi da seama ca mi-e frica si ca vreau sa-l duc de nas si ma joaca cum vrea el. Ma enerveaza ciinele asta. Facem, adesea, un schimb parsiv de priviri. Sint convinsa ca, odata si-odata, tot o sa ma muste. Asta e. Stiu cum e!

 
Daca ar fi sa realizezi un proiect/activitate despre Bucuresti in Bucuresti, ce ar fi?

As regindi Grozavestiul! Ca un spatiu complet alternativ. As activa mai mult zona studenteasca. Studentii mi se par prea inerti, plictisiti, nu vine mai nimic trepidant din zona lor – daca se simte ceva miscare, ea vine mai mult dinspre liceeni.

As inventa mai multe sarbatori, pe cartiere, ca la Berlin. Cartierele sint, la noi, complet moarte cultural. Totul se petrece in centru. Nu-i bine. Ar trebui sa se dezvolte o miscare tare de underground, undeva mai pe la margine, ceva de-adevaratelea, nu fake-uri fitoase. Catacombalul nu e destul utilizat la noi. Pacat. Are o energie expresiva care ar putea stimula. Ce sa zic? As avea tot felul de idei.

Hai sa zicem ca ti-ai deschide un bar/club/librarie/cafenea… etc. Unde si ce ar fi si cum ar arata?

Am vazut eu acum citiva ani o zona “alternativa” undeva in Slovenia si mi-a ramas gindul la ea. Studentii de la arte aveau un spatiu al lor. Cind am fost acolo, organizau un festival de concerte punk. Venisera tineri din toata Europa. Era un bar care arata ca o baraca de lemn.

Inauntru totul era improvizat, obiecte din diferite epoci, fara valoare, nu semana un scaun cu altul, un fotoliu cu altul, totul era superCAMP (vezi "Notes on Camp" de Susan Sontag). Interiorul se prelungea firesc in afara (daca aveai chef, puteai sa iesi si pe fereastra).

Foarte aproape era o casa, un fel de camin, de sediu al studentilor, cu birouri, ateliere, camere de depozitare, poate si de locuit. Ferestrele aveau obloane de lemn, vopsite si pe o parte si pe alta cu culori puternice. Erau ca niste tablouri pe o fatada.

Genul asta de locatii exista si in Berlin, in locurile frecventate de tineri. Pai cam asa mi-ar placea sa fie. O zona camp, cu oameni adevarati, nu cu maimutareli, o zona de intilnire a creativilor de toate felurile si de toate virstele.

Cum vede un scriitor Bucurestiul? Te inspira?

Mie mi-e foarte dor acum sa stau sa dorm pe iarba. N-am mai vazut de 20 de ani, cred, un gindac de mai sau de iunie, nici bondar n-am vazut de vreo 10 ani. Mai ales cind ne vin prietenii din strainatate, ne ducem la munte, facem foc in padure, linga apa, ei se uimesc ca la noi inca se mai poate.

As vrea sa am o casuta mica de lemn, ca alea pentru fin, de la Moeciu, sa vad dealuri si munti si mult cer de jur imprejur, indiferent daca te uiti in sus sau in jos, ca la Poiana Marului. Si-acolo, pe virf de deal, ar fi foarte fain sa te apuce nostalgia dupa Bucuresti. Intr-un astfel de loc as scrie, poate, o carte despre Bucurestiul din capul meu. Despre oamenii lui.

Care sunt primele cinci cuvinte la care te gandesti cand auzi ”Bucuresti”?

Acum, pe loc: Micul Berlin (si nu Micul Paris !), strada Jules Michelet, Obor,  Madame (doamna Ioanesi),  Facultatea de Litere. Daca intrebarea imi va fi pusa peste 10 minute, cuvintele vor fi altele…

Daca vin la tine studenti din anul 1 aflati pentru prima oara in Bucuresti si te intreaba pe unde sa mearga si ce sa vada, unde i-ai trimite? 

Bucurestiul e un oras pe care trebuie sa-l descoperi singur, daca vrei sa fie… al tau!