Bucurestiul lui... Jean-Lorin Sterian

Intotdeauna ne-am intrebat cum vad alti oameni orasul in care traim (fie ca ne place sau nu). Ne-am gandit ca cel mai potrivit ar fi sa cerem unor scriitori/artisti/oameni interesanti un fel de proze despre Bucuresti. Asa ca in fiecare saptamana vom avea pe cineva invitat care sa ne povesteasca cum arata Bucurestiul vazut prin ochii lui. Texte care spun "Uite! Iata-l! Asta e realitatea ta! Priveste-o!". Astazi, Bucurestiul lui... Jean-Lorin Sterian. 

Jean-Lorin Sterian, 32 de ani, prozator, jurnalist, regizor si scenarist. A publicat volumele Baltazar si hazardul (1995), Scriitorul a iesit la vinatoare (2000), Postume (2002) si Lorgean (2007). A regizat scurtmetrajul Principiul Dragostei Comunicante, un documentar despre homosexualitatea din Romania, si un mockumentary despre propria sa formatie, Grupul Sanitar, intitulat Lectia de playback. Masterand la antropologie, editorialist 24-Fun, pieton convins.  Il mai puteti citi in revista Noua literatura si pe blogul sau aici.

Orasul in care-mi voi petrece copilaria

In cei zece ani de cind m-am mutat in Bucuresti am schimbat zece locuinte. Din Piata Victoriei pina in cartierul Berceni mi-am purtat avutul in dubite inchiriate, taxiuri Getax, pick up-uri de firma si cel mai adesea, in portbajajele masinilor prietenilor, transformati in soferi si carausi. Fiecare apartament in care am locuit si-a adus o contributie majora asupra relatiei mele cu orasul. In faza de flirt, ma urcam cu sfiala in metrou, daca cineva se uita la mine, dadeam din cap, merdenelele aveau gust de foie gras, Mintuleasa, Armeneasca, Herastrau, Palatul Elisabeta, Cismigiu, Bulandra, Cotroceni erau nume pe care le pronuntam cu gura rotunjita. Ma intorceam in Constanta extaziat si dornic sa replonjez cit mai curind in tumultul unei metropole adevarate.

Primele chei dimbovitene au fost cele ale unui apartament din Piata Victoriei. Erau niste chei mici, obisnuite, trei la numar, pentru ca, pe linga cea de la intrare in bloc (nu aparusera inca interfoanele),  aveam si grilaj pe palier, de unde am dedus ca vecinii mei erau bogati. Le tin minte si acum pentru ca au fost cheile care m-au dus catre inima orasului. Am inceput sa fac plimbari lungi pe strazile din spatele blocurilor masive, de comunism de lux, peste care incepusera sa se astearna primele reclame si pe care le admiram seara, cind luminau spatiul ce mi se parea urias dintre Muzeul Antipa si cladirea unde se gasea pe vremuri barul Sidney .

Am descoperit stradutele din jurul garii, unde se aflau depozitele de unde cumparam carti cu reducere de 20%. Cofetaria nonstop unde gaseam eclere si "cartofi" la 1 noaptea. Am descoperit Club A, teatrele, Laptaria, casetele cu muzica rock din Romana. Primul bar cool din Bucuresti: La Burlane. Dupa doi ani m-am mutat pe Calea Victoriei, vizavi de terasa Anda, unde se afla acum hotelul Novotel si unde se poate bea cea mai mare cafea din Bucuresti. Eram vecin cu Gil Dobrica si, din cind cind, ii schimbam becurile din casa. Intr-un sertar am gasit o fotografie veche a fostului proprietar in care se vedeau cladirile pe care le gasesti in orice album despre Bucurestiul interbelic.

Am refacut fotografia in 1999. In acelasi an am ajuns pentru prima oara proprietar in orasul adoptiv. O alegere proasta, pentru ca locuinta se gasea in Berceni, pe o alee care purta numele unui erou mort la Revolutie: Urucu Adrian Dan. Multi ani mai tirziu, in 2007, ma aflam in cabinetul unui medic. Cind s-a uitat pe buletin, a exclamat: ce baiat frumos era. Se referea chiar la Urucu, pe care-l cunoscuse, iar pentru mine era doar un nume de strada. Si unul detestabil, pentru ca Berceniul mi-a dezvaluit Bucurestiul saracacios, gri si deprimant al cartierului. Pentru prima oara, nu m-am mai simtit bine si am inceput sa ma gindesc cu nostalgie la blocul de pe malul marii unde imi petrecusem adolescenta. Dupa niste ani care s-au scurs in crapaturile betonului, mi-am vindut apartamentul si am redevenit chirias prin multe locuri, ca o femeie dezamagita in dragoste care-si ofera cu usurinta trupul oricaruia se arata interesat.

Lucrind la o revista de life-style, am inceput sa frecventez  locurile cu fite ale Bucurestiului, din ce in ce mai multe si din ce in ce mai aglomerate. Am fost martorul aparitiei cefelor late din cafenelele de lux si a accesoriilor feminine cu telefoane mici si buze groase. Am sarbatorit opt ani de cind Web-ul s-a transformat din sala de internet in singurul loc din Bucuresti in care se regaseau primii hipsteri si yuppies ai Capitalei. Dupa o scurta si nefericita sedere intr-o vila din Dorobanti, unde am detinut 16.66% dintr-un spatiu superb, dar in care n-am fost fericit niciodata, mi-am regasit dragostea pentru Bucuresti la etajul al noualea. Locuiesc pe Sipotul Fintinilor, o straduta minuscula care se continua cu aleea omonima din parcul Cimigiu. Consider Cismigiul ca fiind curtea blocului, un loc unde se joaca batrini, copii, proprietari de ciini, indragostiti si multi oameni singuri. Imi este atit de bine in acest loc, incit mi se pare ca am locuit aici dintotdeauna.

Constanta a inceput sa dispara treptat din memoria mea afectiva. Cred ca, in momentul in care imi voi scrie autobiografia, voi descoperi ca am copilarit in Bucuresti.

Textul a aparut si in albumul 100% Bucuresti, lansata pe 11 decembrie 2007.